In ultima si succinta analiza, devenirea este o trecere de la structuri inferioare la structuri superioare ; obiectul real al devenirii nu este, insa, materialitatea corpului, ci structura acestuia. Fiind vorba de structura, se deduce ca devenirea nu este posibila decat in lumea corpurilor care o detin, adica in lumea sistemelor. In functie de natura specifica si gradul de complexitate ale sistemelor ce fac obiectul acesteia, devenirea este de mai multe tipuri (fizica, chimica, biochimica, biologica etc.) , reprezentand tot atatea forme particulare de manifestare a aceleasi tendinte, unica pentru intregul univers material : tendinta spre structurare, generata de imanentele materiei : vesnica interactiune si vesnica miscare.
Oriunde in Univers, devenirea inseamna progres, schimbare de ordin calitativ, ceea ce duce la aparitia noului, dar a noului nu in corporalitatea a ceea ce rezulta, ci a noului in ceea ce face sa existe acea corporalitate, adica in structura. Or, structura unui sistem este reprezentata tocmai de totalitatea relatiilor semnificative dintre componentele sale, motiv pentru care un sistem va aduce un castig de progres numai in masura in care legitatile in baza carora el exista vor fi superioare legitatilor sistemului din care a provenit si pe care noul sistem si le-a integrat, reorganizandu-le si, astfel, modificandu-le campul de actiune.
Devenirea, insa, nu este un proces, ci rezultatul unui proces, anume, acela de structurare si/sau restructurare. Factorii de mediu pot favoriza sau defavoriza, in masuri diferite, procesul ce sta la baza devenirii, dar nu-l pot determina, aceasta tocmai intrucat el se realizeaza prin interactiunile dintre obiectele sale, interactiuni bazate pe insusirile pe care acestea le detin si care sunt sub influenta acelor circumstante. Intrucat miscarea vesnica si interactiunea universala, ca imanente materiei, genereaza cauza care, in anumite conditii, conduce la organizarea, la structurarea materiei, iar aceasta la generarea de sisteme succesive din ce in ce mai complexe -mai complexe tocmai intrucat actiunea cauzei este permanenta, desi ia forme diferite de la un nivel la altul-, se deduce ca trecerea de la simplu la complex, de la inferior la superior este consecinta nemijlocita a structurarii insasi si nu a ceea ce este imanent materiei. Cu alte cuvinte, vesnica miscare si conexiunea universala, facand posibila -in anumite conditii- aparitia structurii, genereaza materiei tendinta spre structurare ; dar numai tendinta, nu si orientarea acesteia spre obtinerea unei anumite structuri ; numai tendinta spre structurare in general, tendinta spre realizarea unui proces posibil. Cresterea de la o treapta la alta a complexitatii sistemelor, adica devenirea, nu reprezinta materializarea vreunui plan prestabilit, ci ea abia rezulta din insasi faptul ca stabilirea de relatii -atunci cand cauza eficienta intalneste conditiile optime-, nu depinde de numarul si complexitatea elementelor care interreleaza, ci numai de insusirile lor specifice care, diferite fiind de la un nivel la altul, fac posibile asemenea relatii din care vor rezulta noi sisteme, inevitabil mai complexe. Devenirea este, deci, un « scop »-rezultat ; ea este adevarata finalitate (in sens teleonomic) a existentei.
