S-a relevat trecerea de-a lungul vremii de la proza rimata, ritmata, cadentata, proza poetica la poemul in proza si apoi la romanul poetic. Proza poetica considerata mult timp un hibrid, in care poeticul este adaugat narativului, s-a cristalizat drept o categorie narativa in secolul al XIX-lea, atingand apogeul prin forma poemului in proza, cunoscand ulterior si alte forme literare prin imbogatirea motivelor si a modalitatilor artistice.
Proza poetica poate fi apreciata astfel, un gen greu de definit, rebel, fara legi fixe. Din cauza dificultatii teoretice care o defineste, da impresia de „hibrid”. Dictionarele generale, enciclopedice sau „filologice” nu s-au pus de acord in privinta unei definitii asupra sensului precis care ii este atribuit genului numit in mod curent proza poetica.
Critica de specialitate nu traseaza net daca este vorba despre un gen autonom, despre un gen literar in plus, daca se poate vorbi despre un gen de sine statator sau despre mai multe genuri reunite sub aceeasi eticheta si, mai ales, nu a hotarat carui domeniu ii apartine. Pornind de la afirmatia lui Adrian Marino –„Nu exista genuri pure, ci numai forme intermediare, ambigui. Unde incepe un gen si se termina altul?”, in cele ce urmeaza s-a urmarit prezentarea formelor discursurilor de frontiera, elementele distinctive ale interferentelor dintre discursul narativ si cel poetic.
In cadrul discursurilor de frontiera narativul este o forma dominanta ce primeste influente poetice, dramatice si devine, in creatia scriitorului, o modalitate artistica de a raspunde la necesitatile epocii. Proza poetica, plecand de la antichitate (Platon), opune in mesajul literar, arta non-artei, proza si poezia fiind forme total opuse, iar proza poetica ocupa doar locul de granita. Cel care observa existenta unei aranjari speciale a cuvintelor in proza aleasa sau artistica este Aristotel, in Retorica sa. Din vremuri indepartate s-a constituit in lumea greaca o puternica traditie epica in care aezii si rapsozii au avut un rol important. Dar tratatul care va avea un impact major asupra tuturor lucrarilor de stilistica ulterioare este De oratore de Cicero care sistematizeaza observatiile asupra artei prozei dezvaluind ca stilurile prozei sunt simplu, temperat si sublim; asupra acestuia din urma se indreapta cu deosebire atentia retorului, care gaseste trei principii de armonie a prozei: armonizarea finalului cuvintelor cu inceputul celor urmatoare; alegerea si aranjarea cuvintelor; construirea unei perioade ritmate.
