In calitatea sa de piata a celei mai importante resurse a economiei (forta de munca a omului) si, respectiv, de factor de productie, piata muncii detine o pozitie-cheie in economia concurentiala. Piata muncii reprezinta ansamblul actelor de vanzare-cumparare a fortei de munca ce au loc intr-un spatiu economic; ea releva intalnirea cererii cu oferta de munca si stabilirea pe aceasta baza a conditiilor de angajare, negocierea si fixarea salariilor in functie de performantele muncitorilor, realizarea mobilitatii salariilor si fortei de munca pe locuri de munca, firme, zone etc.



Aceasta piata se circumscrie regulilor jocului economic ce guverneaza pietele factorilor de productie. Dar, datorita subiectivismului sau, generat de comportamentul agentilor economici posesori ai fortei de munca, ea dobandeste unele conotatii sui-generis. Acest fapt imprima anumite particularitati tranzactiilor legate de munca, spre deosebire de tranzactiile generate de ceilalti factori de productie:
1.munca nu poate fi vanduta sau cumparata decat inchiriind forta de munca a proprietarului;
2.contractul de angajare a fortei de munca este strict determinat de anumite reglementari legislative interdictive: cumparatorul nu dispune total de „marfa” sa; el nu o poate utiliza decat pentru prestarea activitatilor specificate in contract si in limita timpului de munca convenit;
3.detinatorii de forta de munca au mai putine posibilitati de utilizare alternativa a proprietatii lor: recreere, munca in propria gospodarie, dar ei se pot sustrage pietei cu o parte din acest potential pentru anumite perioade de timp;
4.tranzactiile cu forta de munca sunt legate de criteriile de preferentialitate ale posesorilor acestei „marfi”: inzestrarea nativa, educatia, orientarea profesionala, stilul de viata, modelul cultural, motivatiile valorice etc.;