Din totdeauna, mierea si ceara au jucat un rol important in istoria omenirii si au fost foarte utilizate. O definitie destul de buna a mierii o gasim intr-o dispozitie din 21 martie 1930 (RGBI. I 101), unde in articolul I se sune: „Mierea este produsul dulce, pe care albinele il produc, adunand nectar sau alte sucuri dulci gasite pe plantele vii, mai apoi imbogatite cu substante proprii, modificate in corpul albinelor, depozitata in faguri pentru maturare.” Aceasta definitie legislativa arata mierea ca fiind atat produsul albinelor cat si al plantelor.
Nectarul, secretat de flori, este materia prima pentru miere si reprezinta o solutie apoasa ce are in compozitie diferiti hidrati de carbon, albumina, mineralele, acizii, vitamine; continutul mediu de zaharuri este de 40%, iar cantitatea de apa variaza de la 30% la 90%. Felul si cantitatea de nectar secretat depind, pe langa diferentele dintre specii, de mai multi factori:
calitatea solului si a nutrientilor joaca un rol important. De exemplu, se stie ca teii nu secreta nectar in mod regulat, decat daca au la dispozitie un sol nisipos, cu surse bogate de apa freatica.
clima si perioadele zilei: cele mai multe specii secreta mai mult nectar dimineata decat dupa-amiaza. Aerul cald si vantul dinspre sud sau sud-vest stimuleaza productia, in timp ce vanturile uscate dinspre est pot impiedica secretia de nectar; deosebit de afectate sunt rapita si papadia.
Lichidul secretat de afide
Alaturi de nectar, acest lichid este necesar vietii albinelor si apare mai ales in regiunile impadurite, unde este produs in principal de paduchii de frunze si cei de coaja. Este materia prima pentru apreciata miere de mana. Afidele de frunze traiesc mai ales pe stejari, tei, ciresi, mesteceni si pruni, in timp ce coniferele ca bradul, molidul sau laricea gazduiesc afidele de coaja; cele mai cunoscute si productive specii sunt paduchii de molid cu platosa (lecanii), paduchii de coaja ai molizilor si paduchii-de-miere verzi, gasiti in brazi.
