Thorndike (1924) scoate in evidenta necesitatea unei evaluari a aptitudinii de a invata, considerand aceasta aptitudine o parte componenta a inteligentei. Dearborn (1921) afirma ca “majoritatea testelor utilizate nu sunt teste care evalueaza capacitatea de invatare ci ele evalueaza ceea ce a fost invatat”.
In anii ‘50 s-au conturat doua linii de studiu pe linia evaluarii dinamice. Prima linie s-a constituit intr-o serie de studii care urmareau efectul antrenamentului in performanta la testele de inteligenta (Dempster, 1954; James, 1953; Vernon, 1954, Wiseman, 1954). Acesti autori nu urmareau identificarea unor programe de interventie, ci a unor tehnici de antrenament care sa creasca performanta la testele clasice.
Cea de-a doua directie de studiu a fost aceea a relevarii modificabilitatii inteligentei. Contributiile majore aduse in aceasta perioada sunt cele ale lui Piaget care conturau cadrul teoretic al educabilitatii inteligentei. La o scara mult mai redusa, insa de o maniera mai dinamica a fost utilizarea testului de inteligenta pentru copii Wechsler (WISC). Volle (1957), care propune aceasta utilizare, administra mai intai itemii testului asa cum erau ei prezentati in manual; in cazul in care copilul exprima faptul ca nu a inteles sarcina, itemul era repetat; in caz de esec si de aceasta data intrebarea era reformulata si/sau simplificata, evaluand nivelul la care copilul poate rezolva sarcina.
