Profesiunea de terapeut poate fi definita ca reprezentand activitatea destinata cunoasterii vietii psihice a unui individ aflat in dificultate si derulata prin tehnici terapeutice specifice, in scopul restabilirii echilibrului psihic al pacientului. Daca statutul profesional al terapeutului este bine precizat, rolurile acestuia se definesc printr-o mare mobilitate.
Se discuta despre o anumita atitudine cameleonica pe care terapeutul o adopta permanent in raport cu situatiile care se ivesc in derularea terapiei si cu tipul de personalitate al pacientului. Aceasta atitudine apropie pacientul de terapeut, fiind vorba despre o deschidere care suprima barierele dintre cei doi parteneri ai relatiei.
In cele din urma, competenta terapeutului se refera la capacitatea de a stabili o relatie dinamica in interiorul unui cadru spatio-temporal dat, in functie de obiective precise si prin raportarea lor la un model teoretic clar si coerent. Constatam lesne ca, in ecuatia competentei, accentul se pune pe relatia dinamica stabilita intre terapeut si pacient.
1.1. Ascultarea – conditie prima a relatiei terapeutice
O prima conditie care trebuie respectata in cadrul unei relatii autentice de comunicare este ascultarea. Mark Twain utilizeaza o metafora excelenta referitoare la cultivarea disponibilitatii de a-l asculta pe celalalt: „Daca ne-am inchipui ca trebuie sa vorbim mai mult decat sa ascultam, atunci am fi avut doua guri si o singura ureche”.
Se accentueaza faptul ca terapeutul trebuie sa dispuna de aptitudinea de a-l asculta si a-l intelege pe pacientul sau. in aceasta perspectiva, G. Ionescu (1999, p. 134-135) considera ca ascultarea poate fi analizata sub trei aspecte: ca solicitare a pacientului in nevoia lui de relationare; ca disponibilitate fizica a clinicianului; ca aptitudine profesionala.
Ascultarea ca solicitare a pacientului este in stransa legatura cu caracterul directiv sau nondirectiv al anamnezei. Cu cat anamneza este mai putin directiva, cu atat se asigura pacientului o posibilitate mai mare de a fi ascultat. Prin urmare, nondirectivitatea va asigura premisele pentru o buna relationare.
In privinta ascultarii ca disponibilitate fizica, se considera ca limitarea timpului necesar ascultarii determina aparitia unor prejudicii in privinta relationarii terapeutului cu pacientul sau. De altfel, elocventa si concizia clinicianului nu trebuie sa vizeze disponibilitatea ascultarii, ci excesul explicatiilor, sfaturilor, recomandarilor sau admonestarilor.
Ca aptitudine profesionala, ascultarea este un act psihic care are un caracter activ si presupune capacitate de comprehensiune. in activitatea clinica, ascultarea se cere stimulata si cultivata ca o aptitudine profesionala. Caracterul elocvent al ascultarii este resimtit de pacient in momentul relatarii si constituie pentru el liantul relationarii.
