Deceniile ce au urmat nasterii psihanalizei aveau sa inregistreze o continua diversificare a metodelor de interventie psihoclinica, demersuri terapeutice alternative care actioneaza asupra trairii subiective si comportamentului in scopul dezvoltarii sau reabilitarii individului.
Psihoterapia este metoda de tratare a unor tulburari de natura psihogena prin influentarea sistematica a persoanei suferinde pe baza comunicarii verbale directe, desfasurata conform unor tehnici precise. Numeroasele forme de psihoterapie isi intemeiaza continutul si metodele pe diverse teorii ale psihologiei normale si patologice, dar pentru toate ramane definitorie relatia interumana in aspectul ei concret, relatia pacient-terapeut, legatura interpersonala directa constituind principalul mijloc de influentarea ideo-afectiva menita sa diminueze suferinta psihica a persoanei aflata in dificultate.
Toate formele de psihoterapie isi stabilesc scopuri de etapa asemanatoare care converg spre un acelasi scop final, chiar daca acestea sunt atinse prin metode diferite.
Scopurile de etapa (sau partiale) ale oricarei psihoterapii au in vedere imbunatatirea functionarii unor domenii psihice prin strategii de interventie orientate catre:
- procesele afective: pozitivarea trairilor si cresterea capacitatii de exprimare a lor, suferinta psihica fiind legata in mare masura de incapacitatea exteriorizarii corecte a emotionalitatii, care se acumuleaza si perturba functionarea individului in toate planurile existentei sale;
- procesele ideative: sesizarea, intelegerea si solutionarea rationala a conflictelor interioare si externe, ca si prevenirea lor prin invatarea unor modalitati de gestionare corecta a eforturilor, scopurilor, sentimentelor, relatiilor interpersonale, timpului;
- procesele motivationale: dezvoltarea de noi interese si preocupari care sa mobilizeze resursele de a trai si actiona, si care sa constituie puncte de sprijin pentru redirectionarea conduitei si ancorarea persoanei in existenta;
- constiinta de sine: imbunatatirea imaginii de sine, clarificarea identitatii de sine si cresterea stimei de sine, prin descoperirea unor temeiuri de revalorizare a propriei persoane;
- personalitate in ansamblu: imbunatatirea capacitatii acesteia de a integra si armoniza structurile componente, fortificarea ei generala prin dobandirea echilibrului interior care sa permita optimizarea relatiilor interpersonale si investirea potentialului propriu in activitati utile social.
