Psihologia, ca stiinta independenta, s-a constituit relativ tarziu, „certificatul ei de nastere” fiind semnat in 1879, prin infiintarea, la Leipzig, de catre savantul german Wilhelm Wundt a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima data, fenome-nele vietii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri si speculatii filosofice si incluse in programul cercetarii stiintifice sistematice, aplicandu-li-se operatiile masurarii, cuantificarii si criteriile obiecti-vitatii si cauzalitatii.
Foarte curand, insa, aveau sa apara divergente in legatura cu definirea si circumscrierea obiectului noii stiinte. Desi denumirea parea sa impuna de la sine identitatea acestui obiect - psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = stiinta despre psihic, s-a dovedit ca, in realitate, modul de intelegere a naturii si structurii interne a psihicului uman nu a fost catusi de putin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientari diferite si in mare masura opuse, si anume:
a) orientarea care reducea psihicul uman la constiinta si care sustinea ca obiectul psihologiei il reprezinta studiul constiintei (res-pectiv, al proceselor psihice constiente);
b) orientarea care sustinea ca elementul esential si determinant al vietii psihice a omului este inconstientul, acesta trebuind, chipurile, sa reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psiho-logia abisala sau psihanaliza elaborata de S. Freud);
c) orientarea care sustinea ca adevarata si autentica realitate psihologica o constituie reactiile externe de raspuns (secretorii si motorii) la actiunea diversilor stimuli din mediu si, ca atare, obiectul psihologiei trebuie sa fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913).
In prezent, au fost depasite limitarile si absolutizarile pe care se bazau orientarile mentionate . Astfel, se admite ca sfera notiunii de „psihic uman” este mai larga decat sfera notiunii de „constiinta”, ea incluzand intr-o relationare de tip sistemic trei componente: inconsti-entul, subconstientul si constientul, toate impreuna formand domeniul de studiu al psihologiei.
Pe de alta parte, planul subiectiv (psihic) intern si planul obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celalalt si nu se mai opun ca entitati antagonice ireductibile; dimpotriva, se recunoaste si se afirma unitatea indisociabila a lor sub egida principiului unitatii „constiinta-activitate”.
Finalmente, psihologia se defineste ca stiinta care studiaza, cu ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocomporta-mentala sub aspectul determinismului, mecanismelor si legilor devenirii si functionarii ei, in plan animal si uman, in unitatea contradictorie a individualului, particularului si generalului, universalului. Aceasta definitie stabileste in mod real sfera de cuprindere a domeniului si justifica diferentierile si delimitarile existente in interiorul lui:
a) psiho-logia animala si
b) psihologia umana.
Psihologia umana are, la randul ei, o latura generala care ne ofera tabloul global al organizarii psihocomportamentale a omului normal (mediu), facand abstractie de varsta, sex, context socio-cul-tural, ocupatie (profesie) etc., si o latura particular-diferentiala, care se centreaza pe studiul si explicarea ipostazelor concrete in care se poate afla organizarea psihocomportamentala functie de: varsta, sex, mediu socio-cultural, activitate profesionala, nivel de dezvoltare, natura deviatiilor si tulburarilor patologice: psihologia genetica si a dezvoltarii, psihologia varstelor, psihologia scolara, psihologia mun-cii, psihologia militara, psihologia creatiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comerciala si economica, psihologia sociala, psihologia medicala, psihopatologia etc.
