Definitii ale stiintelor auxiliare propuse de diverse scoli istorice. Clasificarea in stiinte auxiliare majore si minore. Clasificarea in stiinte ajutatoare si stiinte auxiliare propriu-zise. Clasificarea in stiinte care se ocupa de marturiile figurative, stiinte care se ocupa de marturiile scrise, stiinte care se ocupa de conservarea si prezentarea marturiilor.
In cadrul discutiei despre stiintele auxiliare ale istoriei, avem de-a face dintru inceput cu doi termeni care se cer explicati. Primul este istorie, termen cu acceptiune foarte larga inca de la inceputurile folosirii sale, adica din secolul VI i.Hr. Istorie insemna tot ceea ce constituia o relatare, o povestire, realizata fie in scris, fie pe cale orala. Dar totodata, ea insemna si cercetare, investigare a unui martor si prezentarea rezultatelor cercetarii, sens cu care foloseste acest termen si Herodot.
Actualmente, termenul istorie are trei acceptiuni principale: istoria ca evenimente, istoria ca activitate de cercetare a istoricului si istoria ca rezultat al acestei activitati (adica, totalitatea afirmatiilor despre evenimentele istorice); dintre acestea, doar ultimele doua contureaza istoria ca stiinta.
Prin urmare, istoria este o stiinta totalizatoare; nimic din ceea ce s-a intamplat nu ii este strain sau indiferent, totul devine obiectul sau de cercetare. Istoria nu se poate face insa fara documente, intelegand prin acestea documente scrise, figurative sau transmise prin alte metode. intrucat sursele (izvoarele) reprezinta materia prima a istoricului, trebuie sa vedem cum putem sa folosim informatia pe care ele o ofera. Metoda de lucru cu izvoarele este data de o serie de procedee tehnice oferite de acele stiinte numite in mod traditional, stiinte auxiliare ale istoriei. Rolul lor este acela de a depista si analiza sursele istorice, intrucat cercetarea istorica nu poate progresa fara folosirea izvoarelor.
Termenul de stiinte auxiliare a fost introdus de Teodor Sickel, istoric vienez si paleograf din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. inainte de Sickel, polonezul J. Lelewel (1822) se referise la acestea, numindu-le stiinte care permit cunoasterea izvoarelor istorice. Altii le vor numi ulterior, stiinte speciale ale istoriei, stiinte istorice de baza (istoricul austriac Leo Santifaller), discipline istorice speciale, stiinte fundamentale ale istoriei.
in Romania, Damian P. Bogdan denumea aceste stiinte, stiinte speciale, si isi expunea acest punct de vedere la Congresul International de Ştiinte Istorice de la Roma, 1957.
Indiferent de titulatura, este vorba despre un ansamblu de stiinte care pun in valoare informatia documentara continuta de diferitele inscrisuri, pentru a fi apoi folosita la scrierea istoriei.
