La inceput, Inchizitia nu functiona regulat. Ea era un fel de tribunal care functiona pretutindeni dar, la sfarsitul secolului XIII, si chiar inainte, ea a fost organizata in amanunt si a capatat din ce in ce mai multa importanta. Dorinta Inchizitiei nu era sa surprinda poporul prin maretia ei, ci sa inspire teroare prin putere, din care pricina n-a recurs la pompa si ceremonial ci, mai degraba, la mister si intuneric. Cand un inchizitor aparea in public era singur sau insotit de cativa paznici armati care se numeau «familiari» si care devenisera o adevarata teroare prin abuzurile pe care le comiteau.
Acestia au fost cauza a nenumarate plangeri si revolte. Hotararile inchizitorilor se luau insa in spatele Portilor sf. Oficiu, cum se numea sediul lor central. Totul era calculat ca Inchizitia sa fie inconjurata de teama si mister asa incat teroarea creata in public era mult mai eficace si mai profunda decat impresia produsa de o impunatoare procesiune. Inchizitia fusese fondata nu pentru parada ci pentru un scop; ea era organizata de oameni sinceri, hotarati, fermi si fara teama; de oameni care stiau ce vor si care faceau totul ca sa-si ajunga scopul; de oameni care depuneau toate eforturile ca sa judece intr-un fel absolut si barbar ceea ce credeau ei ca este cea mai mare crima de pe lume si cel mai mare rau al omenirii.
Cu toate ca orasul principal al fiecarei provincii era considerat sediu al Inchizitiei locale, era de datoria inchizitorului sa plece sa-i caute pe eretici, sa viziteze fiecare loc unde erezia era semnalata si sa ordone oamenilor sa se stranga, dandu-le un ragaz de 20 pana la 40 de zile. Nu se astepta ca ereticii sa vina ei sa fie judecati. Vizitele inchizitorilor capatau o importanta covarsitaore si, cu atat mai impresionant era faptul ca peste tot existau spioni si agenti ai Inchizitiei care faceau atmosfera. Va puteti imagina inima locuitorilor de cate ori se anunta o astfel de vizita.
