In societatea moderna, super-tehnologizata, informatia reprezinta un element de importanta majora. Pentru a fi utila, aceasta informatie trebuie vehiculata rapid, in orice punct in care ea este necesara. Acest lucru este realizat de catre retelele de comunicatii.
Din practica, s-a constatat ca unele din cele mai dificile probleme de constructie a retelelor de comunicatii apar in cazul retelelor din cladirile mari (supermarket-uri, aeroporturi, cladiri de birouri, hoteluri, sedii de banci, hale industriale, campus-uri universitare, etc), unde exista un numar mare de utilizatori ce solicita servicii de comunicatii.
Multitudinea de cabluri necesare cat si modul de amplasare a acestora a devenit o problema foarte dificila pentru constructorii acestor retele.
In ideea de a reduce aceste complicatii tehnice, s-a cautat o modalitate de simplifica cablarea si a standardiza tipurile de cabluri si conectori.
Ideea de baza (generalizata astazi) era de a folosi un singur tip de semnal pentru orice tip de aplicatie. A fost ales semnalul digital, deoarece avea cea mai mare imunitate la zgomot si asigura cea mai fiabila transmisie. Singurul parametru care era diferit de la o aplicatie la alta, era largimea de banda.
Pentru a usura realizarea retelelor de comunicatii electronice, au fost create o serie de reguli si principii de cablare, care fac obiectul cablarii structurate.
