Ideea unitatii europene a evoluat paralel cu disputele ce au avut loc intre aliatii din cel de-al doilea razboi mondial, Statele Unite si Marea Britanie pe de o parte, si Uniunea Sovietica, pe de alta parte. Amintim, in acest context, principalele evenimente ce au condus la razboiul rece, precum divergentele de opinie aparute intre Statele Unite si Uniunea Sovietica cu ocazia infiintarii Organizatiei Natiunilor Unite, urmate de discursul lui Churchill de la Fulton, din 5 martie 1946, care a exprimat, prin expresia sa „Cortina de Fier”, separatia intre lumea libera si lumea comunista: discursul lui Stalin, din 9 februarie 1946, care anunta revenirea politicii sovietice la tezele cominterniste de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial; discursul lui Truman, din martie 1947, privind sprijinul material si logistic acordat Greciei si Turciei pentru a rezista ofensivei comunismului; discursul generalului Marshall, din 5 iunie 1947, la Universitatea Harvard si elaborarea planului care va ajuta la refacerea economica a Europei Occidentale, discursul lui Jdanov din septembrie 1947 si crearea Cominformului (Biroul de Informare a Partidelor Comuniste).
In pofida acestui climat, ideea europeana a facut progrese, astfel ca, la 19 septembrie 1946, intr-un discurs sustinut la Universitatea din Zürich, Winston Churchill, mentionand pericolele care amenintau Europa, propunea refacerea familiei europene si infiintarea unei organizatii regionale, denumita sugestiv „Statele Unite ale Europei”.
Aceasta constructie regionala se restrangea, in mare parte, la frontierele Europei Occidentale. Liderul englez a avut in vedere o uniune a statelor europene in jurul Frantei si Germaniei, excluzand Marea Britanie, ce ar fi indeplinit doar rolul de „nas” al acestei organizatii.
Acest discurs a fost considerat de foarte multi istorici si jurnalisti ca fiind punctul de plecare al miscarii europene de dupa al doilea razboi mondial.
Miscarile federaliste europene nascute, in mare parte, in cadrul Rezistentelor Europene contra nazismului si fascismului, au luat amploare dupa discursul lui W. Churchill.
La scurt timp, in decembrie 1946, la Paris, a luat fiinta Uniunea Europeana a Federalistilor (UEF), al carei presedinte a fost ales provizoriu Henry Brugmans. Scopul acestei organizatii era acela de a crea o Europa unita dupa un model federal. Ea va avea curand, in august 1947, un congres la Montreux, la care au participat reprezentanti a 33 de organizatii, acoperind in jur de 150.000 de membri. Numarul acestora va creste, astfel ca, in martie 1952, la Aix-la-Chapelle, numarul asociatiilor participante va ajunge la 36, acoperind in jur de 200.000 de persoane.
Aceasta miscare a constituit un model pentru alte miscari federaliste, precum Miscarea Socialista pentru Statele Unite ale Europei, Noile Echipe Internationale (Crestin-Democrata), Uniunea Parlamentara Europeana a contelui Richard Coudenhove-Kalergi etc. La aceste miscari s-au adaugat numeroase organizatii nationale proeuropene precum Movimento Federalista Europeo in Italia, Uniunea Europeana in Germania si Elvetia, La Fédération in Franta, Federal Union in Marea Britanie si grupari aflate in exil cum a fost cazul Grupului Roman pentru Europa Unita condus de Gabriel Badarou si Grigore Gafencu, fostul ministru de externe al Romaniei inainte de al doilea razboi mondial.
in anul urmator, miscarile europene au facut primul pas catre organizare prin infiintarea unui Comitet international de coordonare (50-70 de membri), care va juca un rol important in convocarea Congresului de la Haga (7-10 mai 1948) in care se va decide crearea Consiliului Europei. Acest Comitet isi va alege un Birou Executiv si un Secretariat general.
