Secolul al 19-lea, cunoscut din perspectiva istoriei muzicii sub denumirea de Romantism, aduce in prim plan o schimbare a dominantelor spirituale: cea artistica se retrage acum in favoarea dominantei filozofice. Cu alte cuvinte arta sunetelor redevine sensibila la criterii justificatoare cu statut eteronom. Şi daca in perioada medievala – sa ne amintim - isi subordonase realizarile argumentului religios, de data aceasta, tinand seama de „spiritul timpului”, gaseste imbold existential in ideea filozofica.



inainte insa de a patrunde in detaliul afirmatiei, facem loc unei precizari de ordin terminologic, menita sa fixeze dintru inceput dubla ipostaza a raportului clasic – romantic in muzica.

Clasic - Romantic
Cele doua notiuni pot fi concepute pe de-o parte ca antagoniste, pe de alta ca un tot unitar.
Goethe spunea ca exista doua feluri de a fi: clasic sau romantic, a fi echilibrat sau a iesi din echilibru..
Dar discutia se cuvine nuantata
1. Ca stil muzical : clasic si romantic nu se pot departaja net. Unele trasaturi romantice apar deja in muzica secolului al 18-lea, trasaturi clasice pot fi intalnite pana tarziu in secolul al 19-lea. Pe de alta parte creatia unui singur compozitor poate intruni ambele caracteristici (ex. F. Mendelssohn-Bartholdy).
2. in general, arta clasica se recomanda prin orientarea spre Antichitate – careia ii preia criteriile estetice (finitudine, claritate, echilibru, logica, continut general uman), formele, constructia. Arta romantica se intemeiaza pe arta clasica, dar ii modifica formele, continutul, chiar pana la a i se opune.