In disciplina relatiilor Internationale, dezbaterile pe tema actorilor au ramas mult timp pe un plan secundar, pe fondul dominatiei intelectuale exercitate de catre scoala realista. Teza potrivit careia statul este unicul actor semnificativ in relatiile internationale a fost o constanta a teoretizarilor realiste, mai vechi sau mai noi. De-a lungul timpului, realismul a fost criticat pentru ,,statocentrismul’’ sau, unele dintre aceste critici provocand dezbateri consistente, iar enunturile despre actori au ajuns sa faca parte, in mod natural, din nucleul dur la programelor de cercetare ce concureaza in cadrul disciplinei.

Mutatiile din cadrul raporturilor internationale au influentat, desigur, teoretizarile asupra actorilor. Se poate aprecia ca ,, monopolul’’ conferit statului de catre realisti a intrat intr-o faza de contestare sistematica mai ales incepand din anii ’70, cand evolutiile la nivel international au stimulat ,,dezagregarea’’ statului si tratarea ca actori autonomi a agentiilor birocratice guvernamentale, dar mai ales privilegierea actorilor ne statali, in special a celor transnationali.



Noii actori transnationali au fost investiti, adesea, cu un considerabil potential de schimbare in politica internationala. Din aceasta perspectiva, optimismul studiilor liberal – pluraliste asupra interdependentei isi gaseste astazi corespondentul in intelegerea relatiilor internationale drept ,, politica globala’’. La fel se intampla, intr-o oarecare masura, si cu organizatiile internationale interguvernamentale, desi tendinta cea mai raspandita este aceea de a nu mai trata aceste organizatii ca actori, ci mai degraba ca structuri politice ce servesc drept arene de interactiune pentru state (guverne). in sens larg insa, aceste organizatii produc efecte pe scena internationala si, in plus, dezvolta modele de dialog si cooperare ca actorii transnationali – exemplul cel mai notabil este reteaua creata in ultimii ani de catre Organizatia Natiunilor Unite.