Anxietatea este o permanenta a modului de fiintare uman, existand in spatiul dialogului dintre sine si eu, fiind incitata de contactul de orice fel intre eu si lume. Este la temeiul oricarei puneri in act a omului, la temeiul oricarei trairi, iar trairea aceasta vine la randul ei sa o intemeieze. Ambiguitatea anxietatii, ca atitudine primara ,in prima instanta autosuficientase rasfrange asupra individului uman, modelandu-l ambiguu. Prin lipsa de obiect concret, ea devine o stare de nenumit,suportata, totodata intima si straina individului,creand si distrugand.

Existentialismul este cel care reveleaza anxietatea si este in stare sa o asume, descoperindu-I relatia esentiala cu existenta. Existenta (lat. Ex-in afara, sistere-a sta) este faptul de a aparea si de a se manifesta in afara,a te confrunta cu faptul prezentei si participarii la o lume schimbatoare si potential primejdioasa. Conditia individului concret este una de anxietate , rezultata din intelegerea inevitabilei sale libertati de opta intre posibilitati, din necunoasterea viitorului, din apropierea mortii, din finitudinea unei existente care a fost precedata de neant.

Anxietatea da nastere deopotriva indoielii si disperarii,considera Kierkegaard,insa drumul spre absolut este cel ce se confunda adesea cu disperarea anxietatii,disperare pentru infinit, preschimbandu-se intr-un final in devorare a finitudinilor,descoperire a arbitrariului din ele.