Inceputurile studiului procesului comunicarii dateaza inca dinaintea erei noastre. Acest studiu a fost impulsionat de contextul social al Greciei Antice in care functiona principiul ca fiecare sa-si fie propriul avocat; acest lucru nu facea altceva decit sa contribuie la dezvoltarea comunicarii intre oameni deoarece cel care reusea sa se impuna prin modul de a vorbi, de a comunica in general, devenea lider politic si facea parte din conducerea societatii.

In secolul V i.e.n, Corax din Siracuza introduce primele elemente de teoria comunicarii in cartea “Arta retoricii” aparuta in aceea perioada. Studiul comunicarii este introdus in viata academica greaca alaturi de filozofie, de catre Platon si studentii sai, printre care si Aristotel. In anul 100 i.e.n. filosofii romani, printre care si Cicero, elaboreaza primul model al sistemului de comunicare.

In secolele care urmeaza nu mai este adus nimic nou in teoria comunicarii umane. Dupa anul 1600, problemele comunicarii reapar in centrul vietii sociale; aceasta pe de o parte, datorita diminuarii rolului bisericii, ca sursa unica de putere politica, iar pe de alta parte, datorita aparitiei statelor nationale, a regimurilor democratice si a universitatilor. Toate acestea contribuie la cresterea libertatii de exprimare, la dezvoltarea literaturii si sporirea numarului de publicatii.

In limba latina, verbul „comunico-are" provine din adjectivul „munis-e" a carui semnificatie era „care isi face datoria, indatoritor, serviabil". Cuvintul a dat nastere, prin derivare, unei familii lexicale bogate din care mentionam pe „immunis-e" = scutit de sarcini, exceptat de la o indatorire (de ex.: „imun" inseamna exceptat de la contractarea unei boli, care nu face boala).

Dupa Antoine Meillet „communise", inseamna „care isi imparte sarcinile cu altcineva". In latina clasica insemna, ca si sensul urmasuuil sau actual „care apartine mai multora sau tuturor". „Comunicus" a dat ulterior nastere verbului „communico", patrunzind pe filiera franceza, odata cu valul de neologisme romantice din ultimul secol si jumatate.

Comunicarea sta la baza organizarii si dezvoltarii sociale, influentind raporturile pe orizontala si verticala intre oameni - intervenind chiar in aspiratiile lor intime, dar si in cunoasterea realitatii.

In acest sens se accepta de catre diversi specialisti ideea dupa care, capacitatea de a-si formula si transmite gindurile in termeni verbali, este definitorie pentru om. Mai mult decit orice deprindere ori abilitate, posibilitatea comunicarii prin limbaj articulat reprezinta o trasatura universal si specific umana.

Pentru deceniile IV-VI ale secolului nostru, multitudinea de informatii a determinat o posibila sistematizare privind actul comunicarii, intre care importante ar fi urmatoarele :
- relatia dintre indivizi sau dintre grupuri;
- schimbul, transmiterea si receptarea de semnificatii;
- modificarea voita sau nu a comportamentului celor angajati in procesul comunicarii.