Sensul originar de cultura vine din latinescul cultusa si este legat de cultivarea pamantului, de agricultura. In schimb, unii ganditori, cum au fost Cicero, Cezar l-au folosit in sens de cultivare a spiritului, meditatie filosofica sau de creatie literara si artistica. O asemenea intelegere a primit notiunea de cultura si de la ganditorii greci Herodot, Platon sau Aristotel.

Astfel, Herodot in lucrarea sa Istorii cand vorbeste de persi spune ca acestia nu au cultura, in sensul ca ei nu sunt in masura sa faca distinctia intre libertate si alte valori. La randul sau, Platon in Republica si Legile sustine necesitatea crearii unei culturi cu rolul de a educa elita politica si pe cetateanul ateniean. In epoca luminilor, ganditori ca Didrot, Holbach, Helvetius considerau ca ideile, opiniile, cunostintele, intr-un cuvant cultura, constituie factorul esential al dezvoltarii sociale.

Montesquieu, Tocqueville, Voltaire au sustinut si ei ca sistemul politic, institutiile unei societati nu sunt manifestari si rezultate intamplatoare, ci ele au la baza, sunt produsul unei anumite culturi, spiritualitati nationale si universale. In stiinta politica notiunea de cultura politica este relativ noua, ea a fost creata si pusa in circulatie de politologul american Gabriel Almond in lucrarea sa Sistemul politic comparat.

El definea cultura politica drept "reteaua orientarilor, atitudinilor, valorilor, convingerilor prin care individul se raporteaza la sistemul politic".

Indiferent de modul, de latura sau unghiul din care este definita si interpretata cultura politica, aceasta trebuie conceputa din cel putin doua aspecte:
- ca parte componenta a culturii si civilizatiei nationale si universale;
- ca dimensiune psihologica, subiectiva a sistemului politic.