Depresia si tulburarile cognitive reprezinta si in prezent cea mai grea povara a varstnicului. Spre deosebire de afectiuni ca boala Altzheimer si dementa vasculara, in al caror tratament se fac astazi primii pasi, depresia este o afectiune care a fost studiata de mult timp si pentru care exista in prezent tratament, cu o eficienta in 80-90% din cazuri.

Cunoscuta inca din antichitate, depresia si manifestarile ei clinice au fost descrise de Hipocrate, ca afectiuni ale “ bilei negre”. in traducerea literara din limba greaca se descopera insa o forma particulara a depresiei - “melancolia”.



in Evul Mediu, teoria umorala a lui Hipocrate a fost negata, depresia si bolile mintale au fost considerate a fi exprimari ale posesiei trupului de demoni. Se mentine in schimb notiunea de melancolie de-a lungul secolelor, fara a avea o semnificatie precisa, care insa nu se refera in totdeauna la melancolia autentica - tulburare afectiva profunda, caracterizata de o tristete patologica.

Secolul XIX aduce clasificari noi, prin separarea “delirului partial de tristete” – numit lipemanie de Esquirol – din grupa delirurilor – monomanii - pentru ca apoi sa apara notiunea de nebunie circulara – Farlet - si cea de fobie cu doua forme – Baillarger – pentru a desemna depresiile recidivante ce alterneaza cu episoadele de agitatie euforica din excitatia maniacala sau psihoza maniaco-depresiva – dupa Kraepelin.

Termenul de depresie a fost utilizat intamplator in secolul XIX de Baillarger, si se impune ca urmare a utilizarii sistematice de catre Kraepelin, descriind perioadele de tristete si de descurajare, care alterneaza cu cele de excitatie si euforie din psihoza maniaco-depresiva. Cuvantul depresie va desemna toate episoadele de tristete, de scadere a tonusului psihic, insotite de modificarea comportamentului si trairilor subiectului.