Pe plan olimpic primele controale oficiale au loc la Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972 pentru asa-zisele substante conventionale; pentru steroizii anabolizanti primele controale oficiale au loc la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976 cand mai multi sportivi isi pierd medaliile de aur (halterofili in principal) la circa o luna dupa incheierea Jocurilor Olimpice, ceea ce va crea numeroase discutii, care in final vor duce la o hotarare CIO ce prevede ca rezultatele controalelor doping sa fie facute publice in interiorul competitiei, cu exceptia probelor din ultimele doua zile.



Este inceputul unei campanii deschise, care incepe din anii 1976 – 1980 pe de o parte cei ce cauta si gasesc binenteles (avand mari resurse materiale) noi substante, care nu sunt inca pe lista anti – doping si cei de bartea cealalta a baricadei, organismele oficiale, care dup ace afla de aceste noi substante le creceteaza si apoi le introduce pe lista anti-doping. Este clar ca intre aceste operatii este o diferenta de timp de 4 - 6 de ani (vezi cazul testosteronului, diureticelor, gonadotrofinei chorionice placentare, etc.) care este in favoarea celor interesati sa triseze. Introducerea controalelor doping inafara competitiei va reprezenta un nou moment in campania anti – doping (1989). In cele ce urmeaza vom face cateva aprecieri asupra principalelor clase de substante si metode doping.

Un moment de referinta il reprezinta “Conferinta mondiala asupra dopajulu”, Lausanne, 2-4 februarie 1999 cand pentru prima data in istoria sportului se intalnesc la aceasi masa: CIO, federatiile sportive internationale, Comitetele Olimpice Nationale, organe guvernamentale si neguvernamentale, mass – media care prin hotararea finala (Declaratia de la Lausanne) dau o noua turnura campaniei antidoping.