Fara existenta omului, a constiintei si a puterii lui de interiorizare, ritmurile lumii, progresia si regresia naturii, derularea evenimentelor celeste sau scurgerea si reinceperea vietii nu s-ar putea numi timp. Mecanismele ratiunii, dar, mai ales, structura spirituala a omului (timpul este, inainte de orice, un fapt sufletesc1) au filtrat succesiunea fenomenelor exterioare si interioare si, astfel, fiinta umana s-a incadrat pe sine in timp. Desi putem sa intelegem esenta timpului sau timpul trait ca durata unui impuls nervos, caci restul este memoria noastra despre timp sau supozitia noastra despre timp, acest fenomen ne sustine viata, metamorfoza si ne poarta prin infinite variante ale propriului sine.
Pe masura ce constiinta umana a devenit tot mai problematizanta, timpul a capatat diferite valori, diferite atribute. Timpul s-a transformat mereu si odata cu el s-a transformat insasi ordinea si rostul vietii. Perceptia asupra vietii, adica asupra dimensiunii ce ghideaza viata si lumea pe fagasul lor, este in mod direct legata de ansamblul de credinte, rationamente, temeri si certitudini ale omului in evolutia sa.
Compus el insusi din doua chipuri de receptare a lumii (fizic si sufletesc, rational si intuitiv), omul a impartit timpul in perechi complementare, l-a divizat dupa calitatile si functiile sale distincte, creand opozitia modelelor de timp.
Dualitatea timpului
label
Referate
calendar_month
2010-05-17, 00:00
autorenew
2025-09-29, 16:58
history_edu
Cristina Bogdan
