Prima incercare de a desprinde o problema generala a activitatii de interpretare se considera a fi fost intreprinsa de Friedrich Schleiermacher. inainte de Schleiermacher „existau, pe de o parte, o filologie a textelor clasice, in principal a celor care apartin antichitatii greco-latine, si, de cealalta parte, o exegeza a textelor sfinte, Vechiul si Noul Testament.
Filologia textelor clasice a presupus mai intai redescoperirea retoricii clasice, a celei semnate de Cicero mai ales. La inceputul epocii moderne – cum precizeaza Nicolae Rambu „hermeneutica si retorica sunt profund conexate. Arta discursului (retorica) si cea a intelegerii (hermeneutica) sunt considerate produse ale unor facultati naturale ale omului.
Cu privire la importanta retoricii pentru hermeneutica, Augustin spusese deja ca Biblia insasi presupune „o anumita arta a discursului“.Arta discursului si arta interpretarii se intrepatrund permanent, fie si pentru ca ambele au in vedere limbajul, care este implicat in toate formele de manifestare ale spiritului uman. De asemenea, daca in cazul retoricii respectarea stricta a regulilor pe care ea le instituie nu poate inlocui talentul oratorului si nu se poate adapta la situatiile concrete de viata in care acesta se manifesta, tot asa, in domeniul hermeneuticii, principiile si regulile de interpretare nu conduc, prin ele insele, automat, in orice imprejurare, la adevaratul sens al unui text sau discurs.
