Drepturile speciale stabilite si acceptate pentru diplomatie constituie institutia imunitatilor diplomatice care a aparut din cele mai vechi timpuri. inca din oranduirea sclavagista si inceputul orandurii feudale exista practica soliilor, solii de atunci fiind, practic, ambasadori temporari. Fara sa existe acorduri explicite, ei se bucurau de inviolabilitatea personala, ca sa poata fi pusi la adapost de orice primejdii, amenintari sau presiuni in indeplinirea misiunii pe care o aveau.im

Odata cu aparitia reprezentantelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea diplomatica s-a adaugat inviolabilitatea domiciliului si imunitatea de jurisdictie. In 1709, parlamentul englez a votat legea intitulata “Actul de garantie a privilegiilor ambasadorilor si ministrilor fata de suveranii si demnitarii straini”, in care se stabilea ca toate masurile judecatoresti luate impotriva agentilor diplomatici acreditati, indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea masuri vor fi pedepsite.



In anul 1794, Conventia franceza a adoptat o lege conform careia, organelor publice li se interzicea savarsirea oricaror acte care ar putea constitui atingeri impotriva reprezentantilor statelor straine.

Conventia de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relatiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-a adaugat dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresiva, luand act de noile realitati ce se manifestasera in viata diplomatica. internationala si a exigentelor acestora, introducand noi reguli ce nu fusesera inca universal acceptate.