Imunitatile diplomatice

label Referate autorenew 2025-09-29, 16:59 history_edu nu stiu
Institutia imunitatiilor diplomatice este cunoscuta inca de la inceputurile diplomatiei, intrucat fara aceste instrumente nu era posibil sa se desfasoare relatiile dintre state, prin intermediul unor trimisi speciali, riscurile pentru acestia erau indiscutabile. Inca din oranduirea sclavagista si inceputul orandurii feudale exista practica solilor, solii de atunci find, practic, ambasadori temporari.

Fara sa existe acorduri explicite, se bucurau de inviolabilitatea personala, erau pusi la adapost de orice primejdii, amenintari sau presiuni in indeplinirea misiunii pe care o aveau. in acelasi spirit, trebuie mentionat ca la Roma, cat timp solii tarilor prietene se aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atentie deosebita, persoana lor fiind considerata sacra si inviolabila, chiar daca ei veneau dintr-o tara inamica.

Daca cineva aducea daune solului unei tari dusmane, actul trebuia socotit ca o incalcare a dreptului gintilor, deoarece solii erau considerati persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma jurisconsultul Pomponius in Digesta (L, 7, 17). Chiar si la popoarele migratoare se incetatenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila, conducatorul hunilor, n-a indraznit sa-l ucida pe Vigilo, solul bizantin, desi aflase ca acesta venise cu misiunea sa-l asasineze; episod petrecut in anul 448 d.Hr.. Legea Salica prevedea ca pentru asasinarea unui sol trebuia platita uriasa suma de rascumparare, wergheld – de 1800 solizi, in timp ce pentru asasinarea unui ostas din armata regelui francilor se platea numai 600 de solizi.



Odata cu aparitia reprezentantelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea diplomatica s-a adaugat inviolabilitatea domiciliului si imunitatea de jurisdictie. in anul 1670, Adunarea generala a Provinciilor Unite – tarile de Jos – a emis un decret prin care s-a prevazut ca ambasadorii straini, precum si membrii suitei lor, in timpul sederii in tara, nu pot fi arestati, iar averea lor nu poate fi sechestrata pentru datorii contractate in Olanda, iar in 1708, mergand pe aceeasi linie, Petru I, intr-o scrisoare adresata mostenitorului tronului, il sfatuia pe acesta sa ordone organelor statului sa nu indrazneasca sa aduca vreo atingere onoarei ambasadorilor, sa nu retina sau sa aresteze oamenii acestora si sa nu le confiste sau sechestreze bunurile.

In 1709, parlamentul englez a votat legea intitulata “Actul de garantie a privilegiilor ambasadorilor si ministrilor fata de suveranii si demnitarii straini”, in care se stabilea ca toate masurile judecatoresti luate impotriva agentilor diplomatici acreditati, indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea masuri vor fi pedepsite. in anul 1794, Conventia franceza a adoptat o lege conform careia, organelor publice li se interzicea savarsirea oricaror acte ce ar putea constitui atingeri impotriva reprezentantilor statelor straine.

Aparitia si recunoasterea institutiei diplomatiei a facut necesara si nasterea unor teorii care urmaresc a arata fundamentul acesteia ca obiect de drept international. Una dintre aceste teorii, aparuta in perioada absolutismului si care a predominat pana la inceputul secolului al XX-lea, a fost teoria extrateritorialitatii, formulata pentru prima data de Hugo Grotius; o alta teorie, aparuta tot in perioada absolutismului, a fost aceea a „reprezentarii” sustinuta de Burlamaqui si Montesquieu.