Membrii oricarei colectivitati sociale tind spre un stat politic care sa le confere conditii prielnice pentru a se autoguverna sau, cel putin, pentru a participa, prin reprezentare, la procesul de conducere sociala. Emanciparea politica a individului, vazuta desigur in plan geografic si socialistoric, a marcat o treapta superioara pe calea progresului umanitatii, devenind una dintre piesele de baza ale sistemului universal de valori social-umane.

Insasi notiunea de democratie, in care filosofii greci din secolele V-IV i.e.n. au asimilat si concretizat din punct de vedere politic o asemenea nazuinta, a exprimat, in polisurile grecesti, forma de guvernare in care puterea era exercitata de catre popor sau cu participarea substantiala a acestuia.



Dupa mai mult de un mileniu si jumatate in care, in Europa, conceptul si practica democratiei s-au cufundat in uitare, doctrina a reusit sa imbrace intr-o forma publicistica atragatoare o realitate frapanta de care constienti au devenit, chiar si silit, monarhul absolut si clasa nobila: suveranitatea nu poate apartine regelui si, deci, nu poate fi exercitata exclusiv de catre acesta, deoarece izvoraste de la Natiune.

In consecinta, Natiunea este indreptatita sa participe la exercitarea puterii politice fie prin reprezentantii ei, fie in mod direct1. De la constientizarea si acceptarea acestui adevar, fixat mai intai in cutuma constitutionala si apoi in prima constitutie scrisa, au trecut multe secole. Astazi, problematica democratiei - a celei reprezentative, ca si a celei directe - cunoaste o revigorare deosebita.