Rabelais, omul, a fost o figura curioasa, o personalitate unica, dar, totodata, prin unele laturi, puternic reprezentativa a epocii sale. Un calugar fara vocatie, condamnat la claustrare prin prejudecatile timpului inpartasite de parintii lui; astfel se infatiseaza scriitorul pana la varsta maturitatii. Nu este insa un resemnat: face mai multe incercari de a lepada rasa si “regula”. Ramane totusi preot, deoarece o ruptura fatisa cu Biserica, a carei dogmele repudia, l-ar fi dus la rug sau la spanzuratoare. Le-a evitat cu prudenta pe amandoua, multumita si unor protectori puternici.

A practicat ceea ce urma sa devina deviza libetinilor sec. XVII – lea : “intus ut libet, foris cum moris est” – in cuget, cum iti place in exterior poarta-te dupa timpuri. Acest principiu de viata era singurul capabil sa asigure unui savant, dublat de un mare scriitor, clipe de ragaz pentru creatie. Si asta, deoarece in vremurile acelea catolicismul, inclestat in lupta impotriva protestantismului si a doctrinelor filozofice antice, repuse in circulatie de umanisti oprima ideile inaintate. Desele calatorii, prin care i se mai pierdea urma, l-au pus, de asemenea, la adapost de neplaceri. S-a ridicat mult deasupra conditiei lui de calugarfranciscan printr-o nepotolita sete de cultura.