Intre curtea lui Iacob si Parlamentul sau nu exista nici o trasatura comuna. Curtea, frivola,desfranata, colcaia de scandaluri, printre care adulterele erau cele mai marunte. Regele, om slab si tandru, nu se putea lipsi de favoriti, alesi mai curand dupa farmecul obrazului decat dupa calitatile lor de oameni de stat. Trata cu ei treburile cele mai serioase nu PR la masa Consiliului, ci la sfarsitul unui supeu sau al unei partide de vanatoare. La inceputul domniei sale avu intelepciunea sa-l pastreze pe langa el pe Robert Cecil (pe care-l facu conte de Salisbury) si cativa dintre cei mai buni sfetnici ai Elisabetei; dar incet, incet, puterea trecu in mainile favoritului Robert Carr (care deveni conte de Somerset), apoi la George Viliers, baiat de 22 de ani, incantator, sarac, de familie buna, ales intr-un mod foarte cinic de catre arhiepiscopul de Catebury ca sa ii ia locul lui Somerset.

Villers atrase imediat privirile lui Iacob. Paharnic, gentilom al Camerei, cavaler al Ordinului Jaretierei, baron, viconte, marchiz, lord-mare amiral, aparatorul celor Cinci Porturi, duce de Buckingham, ministru favorit al lui Iacob I, apoi al fiului sau Carol I, “niciodata nu s-a vazut un barbat care sa faca atat de repede cariera, nici sa se ridice astfel, prin simpla sa frumusete, la cele mai inalte functiuni din stat”- spune Clarendon. In acest mod erau alesi cei de la conducere, favoritatiile fiind mai presus de toate.