Atat in calitatea de sentiment "empiric" al vietii, cat si in calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristetea are o configuratie aporetica, ceea ce inseamna ca in ambele ipostaze ea coincide cu o situatie afectiva conflictuala. Tristetea este o forma specifica a luptelor dintre contrarii. Fara indoiala, individul care se instaleaza in tristete ca intr-un fel de concluzie afectiva a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimti niciodata nevoia de a teoretiza pe marginea ei si de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund si mai general. El nu va defini niciodata tristetea in termeni aporetici.



Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetica, o va percepe, deci, ca o contradictie afectiva interna, ca o insatisfactie afectiva, ca o indispozitie sufleteasca, o va percepe asadar, ca o expresie a neimplinirii vietii sale sufletesti. Omul (obisnuit), care se intristeaza, se intristeaza pentru ca este contrariat in aspiratia lui spre fericire. Tristetea lui (tristetea lui "empirica") decurge din faptul ca, in elanul sau spre fericire, el intampina opozitia unei forte exterioare. Din aceasta tensiune si lupta intre contrarii nu rezulta neaparat un vid sufletesc, un "neant" psihic. Daca nu va cunoaste ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominata de sentimentul tristetii "empirice" va cunoaste, totusi, variatul registru al regretelor si, pentru o anumita perioada de timp, va intra chiar intr-o stare de inactivitate, de imobilism si se va lasa patrunsa de perfidia otravita a oboselii psihice.