Deosebirile dintre Biserica din Apus si cea de Rasarit, evidente inca din secolul al IV-lea, se precizeaza in secolele urmatoare. Cauzele sunt multiple: traditii culturale diferite (greco-orientale, pe o parte, roman-germanice, pe de alta); necunoasterea reciproca, nu doar a limbilor, ci si a literaturilor teologice respective; divergentele de ordin cultural sau eclesiastic (casatoria preotilor, interzisa in Apus; intrebuintarea in cult a azimei in Apus si a painii dospite in Rasarit). Papa Nicolae protesteaza impotriva ridicarii precipitate a lui Fotie (un laic) la rangul de patriarh, “uitand” cazul lui Ambrozie, ordonat dintr-o data episcop al Milanului. Anumite initiative ale Romei displac bizantinilor: de pilda, cand in secolul al VI-lea papa proclama suprematia Bisericii asupra puterii temporale; sau cand, la anul 800, ratifica incoronarea lui Carol cel Mare, desi acest drept apartinuse dintotdeauna imparatului bizantin.



Unele dezvoltari ale cultului si institutiilor eclesiale dau crestinismului oriental o fizionomie proprie. Certitudinea ca intreaga Natura a fost rascumparata si sfintita de Cruce si de Inviere justifica increderea in viata si incurajeaza un anumit optimism religios. Amintim, de asemenea, marea importanta acordata de Biserica orientala tainei mirungerii- “pecetea darului Sfantului Duh”. Acest rit urmeaza indata dupa botez si il transforma pe orice laic (de la laos, “popor”) intr-un purtator de Spirit; aceasta explica atat responsabilitatea religioasa a tuturor membrilor comunitatii, cat si autonomia acestor comunitati conduse de episcopi si grupate in centre metropolitane. Sa adaugam o alta trasatura caracteristica: certitudinea ca adevaratul crestin poate atinge inca de aici, din lumea aceasta, indumnezeirea.