Interpretarea marilor lucrari, originale, ale lui Immanuel Kant nu e una dintre cele mai usoare sarcini. Limbajul sau e unul personal, cu care te obisnuiesti greu, subminat de o binecunoscuta obscuritate de care Kant era constient dar pe care nu a eradicat-o niciodata; el credea, desigur, ca aceasta picla ideatica nici nu e complet eradicabila data fiind dificultatea si noutatea edificarii unui sistem al "ratiunii pure". Nu e mai putin adevarat, insa, ca epoca era propice unui elan al izolarii filosofilor in propriul lor limbaj initiatic, considerat ca o marca distinctiva, de scoala, si chiar ca un motiv de mindrie. Iata cum descrie situatia un neo-kantian de la sfirsitul secolului al XIX-lea, Friedrich Paulsen:

"O observatie despre stilul filosofic. Desavirsirea acestuia consta din unitatea a doua elemente: claritate si intensitate a gindirii. in Germania a dominat multa vreme opinia ca acestea doua se exclud. Lupta lui Kant cu ideile si limbajul, lipsa de suplete si obscuritatea operelor sale principale, de care el insusi se plinge, dar pe care o resimte cu o anumita mindrie ca pe un avantaj al sau fata de filosofia populara a iluminismului, a dat impulsul pentru straduintele, incoronate de cel mai deplin succes, ale succesorilor sai de a da filosofiei caracterul unei stiinte secrete, ezoterice, care nu este destinata decit celor putini, poate chiar numai unuia singur.