BRiNCEANU ADELINAII AM2 CAntibioticeAntibioticele sunt substante chimice organice produse de microorganisme sau obtinute prin sinteza sau semisinteza care in doze foarte mici, inhiba dezvoltarea microorganismelor patogene. Dupa descoperirea microbilor de Pasteur, s-a observat ca unele specii microbiene se apara de alte specii prin elaborarea unor substante chimice nocive. Acest fenomen este numit antibioza, iar substantele chimice rezultate din metabolismul celular vii poarta numele de antibiotic. Primul care a semnalat, in 1885, actiunea inhibanta a substantelor elaborate de microorganisme a fost savantul roman Victor Babes; tot el a sugerat ca aceste substante ar putea fi utilizate in scop terapeutic pentru distrugerea agentilor patogeni. Aceste fapte constituie o anticipatie geniala a savantului roman care, cu 50 de ani inaintea descoperiri epocale a lui Fleming (obtinerea penicilinei), a intuit efectele practice ce le-ar putea avea pentru terapeutica antagonismul microbian.Introducerea, in 1941, in practica medicala a antibioticelor de biosinteza caracterizate prin aspectul larg de actiune, eficacitate ridicata si tocsicitate redusa, constituie cea de-a doua etapa extrem de importanta in dezvoltarea chimioterapiei. Succesele exceptionale obtinute in tratarea maladiilor infectioase cu ajutorul penicilinei G au declansat cercetari foarte minutioase pentru a gasi noi antibiotice de biosinteza. Asa se explica faptul ca intr-un interval extreme de scurt sant descoperite si introduse in terapeutica penicilina V, tetraciclinele, streptomicina, grizeofulvina, eritromicina,oleandomicina, iar mai tarziu cefalosporinele si rifampicina.Utilizarea excesiva a penicilinei G a generat insa fenomenul de penicilino-rezistenta, fenomen manifestat prin pierderea eficacitati terapeutice.Acest fapt, cuplat cu slaba stabilitate a penicilinei in mediul acid si la actiunea penicilinei, a determinat extinderea cercetarilor privind obtinerea de noi antibiotice prin semisinteza si sinteza.Numarul antibioticelor este foarte mare si in continua crestere. Deseori, pentru un antibiotic se folosesc mai multe denumiri. Pentru ca un antibiotic sa poata fi recunoscut se foloseste denumirea comuna internationala (D.C.I.), care este mai usor de retinut decat denumirea chimica.Clasificare: familia penicilinelor:Penicilinele sunt antibiotice obtinute pe cale de extractie (naturale) sau de semisinteza. Nucleul lor de baza este acidul 6-aminopenicilanic, de care se leaga un radical, care este diferit pentru fiecare tip de penicilina. Penicilinele actioneaza in faza de multiplicare activa a germenilor, impiedicand formarea peretelui bacterian. Sunt netoxice si bine tolerate.Din familia penicilinelor naturale fac parte: benzilpenicilina sau penicilina G, fenoximetilpenicilina sau penicilina V, procainpenicilina care in amestec cu penicilina G potasica este o penicilina de tip subacut, benzatinpenicilina (Moldamin), clemizolpenicilina (Megacillin), iar din cea penicilinelor semisintetice fac parte: ampicilina sau aminobenzilpenicilina, meticilina, oxacilina, cloxacilina, carbenicilina (Pyopen), cefalosporinele: cefalotina (Keflin), cefaloridina (Ceporin), cefalexina (Ceporex). familia oligozaharidelor:Oligozaharidele sunt antibiotice relativ toxice, care au si actiune tuberculostatica. Rezistenta germenilor la aceste antibiotice se instaleaza repede, intr-o singura treapta.Din familia oligozaharidelor fac parte: streptomicina, kanamicina, neomicina (Negamicin), gentamicina (Garamycin). familia macrolidelor:Din macrolide fac parte mai multe antibiotice: eritromicina, oleandomicina, spiramicina. familia tetraciclinelor:Tetraciclinele sunt antibiotice bacteriostatice cu spectru larg de actiune. Din punct de vedere chimic, au un nucleu comun format din 4 nuclee condensate ciclic.Diferitele preparate de tetraciclina au acelasi spectru de activitate si aceleasi indicatii. Se deosebesc, doar, prin unele proprietati farmacologice: stabilitate chimica, toleranta, solubilitate, nivel sanguin, difuziune, timp de injumatatire, etc.Din familia tetracilinelor fac parte: tetraciclina, pirolidinmetiltetraciclina (Solvocilin), doxiciclina (Vibramycin). familia cloramfenicolului:Cloramfenicolul este un antibiotic de sinteza, bacteriostatic, cu sfera larga de actiune. peptide ciclice:Din aceasta familie fac parte: colistina (Colimycin) si polimixinele. Sunt antibiotice relativ toxice, cu indicatie limitata. intre colistina si polimixina B (cea mai utilizata polimixina), exista rezistenta incrucisata. sulfamidele:Sulfamidele sunt chimioterapice, cu actiune in general bacteriostatica, si cu spectru relativ larg.Din numarul mare de compusi sintetizati, se folosesc putini in practica clinica. Sunt substante chimice simple, care au un nucleu comun sulfanilamida cu rol fundamental in activitatea sulfamidelor.Activitatea microbiana a sulfamidelor este proportionala cu capacitatea de a inlocui acidul paraaminobenzic, metabolit esential pentru viata bacteriilor.Sulfamidele se deosebesc intre ele prin insusiri farmacologice si mult mai putin prin activitate sau spectru.Foarte des sulfamidele se asociaza cu antibiotice (exp.: cu penicilina).Din familia sulfamidelor fac parte: sulfaguanidina, formosulfatiazolul, sulfacetamida, sulfatiazolul, sulfafurazolul sau sulfizoxazolul (Neoxazol), amestecuri de sulfamide ca: sulfatiazol + sulfacetamida + metilsulfadiazina (Plurisulfan), ftalilsulfatiazolul, sulfafenazolul, sulfametina sau sulfametoxidiazina (Sulfametin), sulfatolamida ( Marbadal), trimetoprim + sulfametoxazolul (Septrin). nitrofurani:Nitrofuranii sunt chimioterapice de sinteza, relativ stabile, cu actiune bacteriostatica si bactericida. Sunt, in general, greu tolerate realizand niveluri mici in organism; din aceasta cauza, utilizarea lor este limitata. Dintre nitrofuranii folositi in terapie, cei mai cunoscuti sunt: furazolidona, nitrofurantoina, furaltadona, nitrofurazona, nitrofuroxima. tuberculostatice:Tuberculostaticele sunt antibiotice si chimioterapice folosite in tratamentul si in profilaxia tuberculozei.Tuberculostaticele se folosesc intotdeauna asociate cate 2-3, din doua motive: pentru intarzierea instalarii rezistentei bacilului Koch la tuberculostatice si pentru siguranta efectuarii unui tratament activ, in cazul in care nu este cunoscuta sensibilitatea bacilului Koch. Fiecare din cele 2 sau 3 antibiotice este folosit in doza lui activa.Eficienta tuberculostaticelor in tratametul tuberculozei se apreciaza dupa efectul tuberculostatic, dupa toleranta si dupa toxicitate. Dupa utilizarea lor, tuberculostaticele sunt impartite in trei categorii:-majore: izoniazida, rifampicina (Rifadin), streptomicina, etambutol-minore: acid paraaminosalicilic, etionamida (Nizotin), pirazinamida, morfazinamida (Morinamid)-de rezerva: cicloserina (Tebemicin), tiocarlidul, viomicina. antimicotice:Antibioticele antifungice (antimicotice) actioneaza asupra unor fungi, care produc micoze cutanate sau viscerale, impiedicandu-le multiplicarea (fungistatice) sau distrugandu-le (fungicide). Actiunea lor selectiva antimicotica este explicata prin existenta, doar la fungi, a unor metaboliti (de exp.: steroli), care sunt tinta actiunii lor.Din familia antimicoticelor fac parte: griseofulvina, nistatina (Stamicin), amfotericina B. antivirale:Chimioterapicele antivirale sunt folosite pentru profilaxia sau combaterea infectiilor virale.Pentru a fi eficiente, aceste substante medicamentoase trebuie sa inhibe multiplicarea virusurilor, fara a perturba, in mod grav, functiile celulare ale organismului. intrucat, in realitate, este o legatura foarte stransa intre virus si celula, actiunea selectiva a medicamentelor antivirale devine in asemenea situatii foarte dificila. Desi s-au sintetizat si s-au cercetat multe medicamente antivirale, numarul celor folosite in practica clinica sau in profilaxie este foarte redus. Majoritatea lor sunt derivati chimici cu structura analoga metabolitilor esentiali.Din familia antiviralelor fac parte: metisazona (Marboran), idoxuridina sau I.D.U. (Kerecid), amantadina sau adamantina (Viregyt). antimalarice:Antimalaricele sunt substante medicamentoase naturale sau sintetice, folosite pentru profilaxia sau tratamentul malariei.Antimalaricele actuale actioneaza pe una sau pe cateva din fazele de evolutie ale plasmodiului. Un antimalaric ideal si eficace ar trebui sa actioneze pe toate fazele de evolutie ale acestuia. O astfel de substanta medicamentoasa nu exista inca. Din aceasta cauza, in special pentru tratamentul malariei se asociaza cocncomitent sau succesiv mai multe antimalarice.Dupa actiunea principala si dupa modul de folosire pentru combaterea malariei, substantele antimalarice se impart in patru grupe:-antimalarice care previn parazitarea hematiilor (etioprofilactice): pirimetamina (Daraprim), proguanilul (Pladmin)-antimalarice care impiedica aparitia bolii: chinina, clorochina, hidroxiclorochina (Plachenil), amodiachina, mepacrina (Mepacrin, Atebrin)-antimalarice care impiedica reparazitarea hematiilor: primachina (Plasmochin), pamachina-antimalarice care impiedica infestarea tantarului si raspandirea bolii: primachina, pamachina.Pentru combaterea malariei, in afara tratamentului medicamentos, sunt necesare si alte actiuni complexe. antiluatice:Tratamentul antiluetic dispune astazi de mijloace eficiente si mult mai putin toxice. Medicatia antiluetica, mai ales schema terapeutica, se aleg in functie de stadiul bolii, de sediul leziunilor si de toleranta bolnavului.Substantele medicametoase folosite pentru tratamentul antiluetic sunt urmatoarele: penicilina (penicilina G, procainpenicilina Efitard, benzatinpenicilina Moldamin, clemizolpenicilina Megacillin), tetraciclina, eritromicina, spiramicina, bismutul (Bismosal), cianura de mercur, compusi ai arseniului (Arsafen, Stovarsol), compusi iodati, hormoni glucocorticoizi.Alegerea tratamentului cu antibioticePentru aplicarea corecta a tratamentului cu antibiotice trebuie sa se tina seama de trei factori: antibioticele, boala (si agentul patogen), particularitatile clinice ale bolnavului.Pentru fiecare antibiotic, este necesar sa se cunoasca urmatoarele date: modul de actiune; absorbtia pe diferitele cai de administrare; nivelul, care poate fi realizat in sange sau in tesuturi si, mai ales, la locul conflictului dintre agentul patogen si organism; pe ce cale si sub ce forma se elimina; posologia si reactiile adverse.in ceea ce priveste boala si agentul patogen, trebuie sa fie asigurat (in primul rand) diagnosticul corect si complet: etiologie, forma clinica, complicatii, reactivitatea organismului.Uneori, nu este necesara izolarea agentului etiologic, el subintelegandu-se din diagnosticul de boala (de exp.: scarlatina, lues). De cele mai multe ori, agentul etiologic trebuie izolat si identificat. Din aceasta cauza, toate eforturile vor fi indreptate in acest sens, dupa ce se asigura bolnavului tratamentul de urgenta, simptomatic sau patogenic si se iau masuri pentru a impiedica raspandirea infectiei.Diagnosticul etiologic poate fi elucidat, in parte, prin examenele macroscopice si microscopice ale produselor patologice (urina, bila, lichid cefalorahidian, sputa, secretii, exudate purulente), completate de culturi: hemocultura, urocultura, bilicultura, cultura din lichidul cefalorahidian si alte produse patologice. Examenele paraclinice (radiologice, punctii) sau de specialitate (O.R.L., ginecologic) ajuta, in unele cazuri, la stabilirea diagnosticului. Trebuie sa existe siguranta ca agentul etiologic izolat este germenul responsabil de boala sau, in cazul infectiilor mixte, ca este germenul reprezentativ.Dupa ce germenul a fost izolat, este necesar sa i se stabileasca sensibilitatea la antibiotice (antibiograma). Unii agenti patogeni (de ex.: bacil tific, streptococ betahemolitic, pneumococ), au o sensibilitatea constanta la antibiotice, in timp ce sensibilitatea altor germeni este variabila, motiv pentru care aceasta trebuie cercetata prin efectuarea antibiogramei.in ceea ce priveste bolnavul, trebuie sa se cunoasca: diagnosticul de boala si diagnosticul etiologic, localizarea infectiei, severitatea bolii si a complicatiilor existente, gradul de afectare a functiilor vitale (respiratie, circulatie, starea rinichilor), bolile asociate (diabet, nefropatii, cardiopatii, hemopatii, hepatopatii), tratamentele urmate (antibiotice, hormoni glucocorticoizi, imunosupresive), eventualele sensibilizari, comportamentul bolnavului fata de infectii si fata de antibiotice.in vederea instituirii tratamentului cu antibiotice, trebuie sa se analizeze in primul rand, necesitatea acestui tratament, alegandu-se de preferinta antibioticul mai putin toxic, cel mai activ (eventual bactericid) si cu spectrul cel mai restrans.Dozele vor fi totdeauna cele eficace (sau minimum eficace). Uneori, tratamentul se incepe cu doze mai mici, pentru testarea tolerantei sau pentru evitarea unor fenomene de tip Herxheimer. Cu dozele respective, trebuie sa se obtina in sange si, mai ales la locul infectiei, niveluri de antibiotic mai mari decat concentratia minima inhibitorie a antibioticului respectiv fata de germenul in cauza.Raportul dintre nivelul de antibiotic (concentratia activa) si concentratia minima inhibitorie este denumit nivel de eficienta inhibitorie. Cu cat nivelul de eficienta inhibitorie este mai mare cu dozele obisnuite, cu atat infectia va fi mai bine stapanita.Calea de administrare a antibioticelor va fi aleasa in functie de localizarea infectiei, de proprietatile antibioticului si de cooperarea bolnavului. Pentru toate infectiile, este de preferat calea orala, pentru antibioticele care se resorb bine digestiv si cand aceasta cale este accesibila. Antibioticele neresorbabile se administreaza pe cale orala, dar numai pentru tratamentul unor infectii intestinale.Calea intramusculara se foloseste atunci cand calea orala nu este accesibila sau cand antibioticul nu poate fi administrat pe aceasta cale.Se recurge la calea intravenoasa, atunci cand antibioticul nu poate fi administrat pe alta cale sau cand este nevoie sa se obtina intr-un timp scurt, niveluri inalte de antibiotic.Ritmul de administrare este stabilit in functie de particularitatile antibioticului si, in primul rand, de timpul de injumatatire. Cu cat timpul de injumatatire este mai mic, cu atat adimistrarile trebuie sa fie mai dese (de ex.: penicilina); cu cat el este mai mare, cu atat administrarile se fac mai rar (de ex.: doxiciclina).Durata tratamentului este in functie de boala si de bolnav. in general, un tratament cu antibiotice este continuat pana la terminarea infectiei sau pana cand organismul, cu mijloacele lui de aparare, devine capabil sa inlature infectia. in infectiile acute, se recomanda de obicei un tratament scurt (de ex.: dizenterie, gonoree). in infectiile cronice (de ex.: tuberculoza) tratamentul este de lunga durata. Dupa instituire, tratamentul cu antibiotice trebuie controlat, in vederea aprecierii eficacitatii sau ineficacitatii lui. Eficacitatea tratamentului cu antibiotice se apreciaza dupa urmatoarele date: date clinice (ameliorarea starii generale, scaderea febrei, diminuarea fenomenelor morbide), date paraclinice (de ex.: ameliorarea sau remiterea aspectului radiologic al organului afectat de infectie), date de laborator (scaderea leucocitozei sau vitezei de sedimentare a hematiilor, normalizarea urinii, negativarea culturilor) etc.Tratamentul trebuie intrerupt, in situatia in care se dovedeste ineficient sau nociv sau cand reactiile adverse intrec avantajele tratamentului. Reactii adverse ale antibioticelorFolosirea antibioticelor in terapie este urmata deseori de aparitia unor reactii adverse: toxice, de intoleranta sau de iritatie. Ele se manifesta clinic sub diverse aspecte: fenomene generale sau de iritatie locala, tulburari digestive, renale, hematologice, hepatice, neuropsihice si endocrine.Alte reactii adverse nu sunt specifice si se datoreaza actiunii antimicrobiene.