Cunostinte introductive despre logopedieLogopedia, ca stiinta, s-a constituit atat din ratiuni practice, cat si teoretice, extinzandu-si sfera de actiune de la cercetarea limbajului si comunicarii, in relatie cu evolutia personalitatii, la formularea unor legi si metode de corectare a limbajului tulburat, la prevenirea dificultatilor verbale si la stimularea comportamentelor verbale.Prin urmare, logopedia este, pe de o parte, o disciplina psihopedagogica teoretica, izvorata din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are un rol deosebit de important in viata psihica si in structurarea personalitatii fiecarui individ, iar pe de alta parte, o disciplina cu un pronuntat caracter practic, ce vizeaza educarea limbajului tulburat, optimizarea comunicarii, intelegerii si restabilirii relatiilor specific umane. Etimologic, cuvantul logopedie provine din grecescul "logos", care inseamna cuvant, si "paideia", care inseamna educatie. in sens restrans, logopedia se ocupa cu studierea si dezvoltarea limbajului, cu prevenirea si corectarea tulburarilor acestuia. Din cate se stie, primul care utilizeaza termenul de logopedie este filosoful Socrate (436-388 i.e.n.). in definirea logopediei ca stiinta, o serie de autori pun un accent mai mare pe caracterul ei practic: "o stiinta pedagogica speciala, despre prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire", "o stiinta despre fiziologia si patologia procesului de intelegere, de comunicare, despre prevenirea si tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor in domeniul intelegerii si comunicarii".Practica logopedica se bazeaza pe cunoasterea particularitatilor psihologice ale formarii si evolutiei limbajului, ale caracteristicilor psihopedagogice ale dezvoltarii psihismului si activitatii educative cu diferite categorii de handicapati, a implicatiilor deprivarii senzoriale si mentale asupra psihologiei individului si limbajului, cunoasterea structurii si organizarii aparatului fonoarticulator, a pozitiei si formei corecte in emisia verbala, a regulilor gramaticale si stilistice ale elaborarii scris-cititului s.a. La randul sau, logopedia pune la dispozitia acestor stiinte informatii utile cu privire la prevenirea, formarea si corectarea limbajului tulburat, teoretizeaza pe baza activitatii concrete si imbogateste metodologia de formare a vorbirii, de stimulare a intelegerii comunicarii si de dezvoltare a personalitatii armonioase.Preocupari legate de formarea vorbirii coerente, corecte si de inlaturarea unor eventuale handicapuri au existat din cele mai vechi timpuri. Spre exemplu, grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire si oratorie. Se credea in arta de a vorbi frumos, cursiv si cat mai pe intelesul auditorului, ceea ce a ridicat vorbirea la un rang de cinste, asigurand oratorului o pozitie sociala favorabila. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat contin consideratii interesante cu privire la preocuparile societatii antice de a forma si dezvolta, la toti membrii ei, o vorbire cat mai agreabila si mai inteligibila. Descrierea pe care o face Plutarh, in "Vieti paralele", lui Demostene, ilustreaza stralucit posibilitatile de modelare a vorbirii sub influenta unor exercitii si a psihoterapiei. Rezulta ca Demostene suferea de o balbaiala accentuata, cu implicatii in planul interior, marcandu-l ca timid, centrat pe sine, necomunicativ, nesociabil, negativist, irascibil; prin vointa si exercitii sistematice de vorbire ajunge nu numai sa scape de handicapul respectiv, dar si sa-si modifice comportamentul si sa-si transforme intreaga personalitate, cu dominarea trasaturilor pozitive, devenind astfel marele orator al Antichitatii.Aceeasi pretuire o gasim, mai tarziu, la romani prin glasul lui Cicero, care in lucrarea "De oratore" scrie: "daca nu depinde de noi sa avem un glas frumos, de noi depinde sa-l cultivam si sa-l fortificam, sa studiem toate treptele, de la sunetele grave pana la cele mai inalte". Ulterior, in Evul Mediu, cu toate oprimarile la care este supusa stiinta, se evidentiaza unele idei pozitive. Astfel, in "Canonul medicinei", Avicena noteaza o serie de exercitii utilizate in scopul reglarii respiratiei si vocii, adoptate si in prezent in corectarea balbaielii. Cercetari mai consistente sunt intreprinse incepand cu secolul al XIX-lea. Desi preocuparile in directia tulburarilor de limbaj se faceau tot mai simtite, logopedia s-a constituit, ca stiinta, abia in prima decada a secolului al XX-lea, prin sintetizarea, teoretizarea si aplicarea la realitatile practicii, a ideilor valoroase de psihologia limbajului si a tulburarilor de vorbire, care apareau, mai mult sau mai putin sporadic, intr-o serie de domenii apropiate logopediei.Logopedia contemporana isi defineste, in prezent, menirea fara a se limita la corectarea tulburarilor de limbaj, la prevenirea si studierea lor; ea are in vedere educarea si restabilirea echilibrului psiho-fizic si dezvoltarea unei integre personalitati, studierea comportamentului verbal si a relatiei acestuia cu personalitatea umana.in tara noastra, o cronica din 1835 vorbeste de "vindecarea gangaviei", dar practica logopedica s-a legalizat mult mai tarziu, in 1949 si apoi a fost intarita printr-o noua legiferare, in 1957. Mai intai, iau fiinta cabinete logopedice in policlinici si in unele spitale de neurochirurgie, iar apoi sunt organizate centre logopedice interscolare si cabinete logopedice pe langa unele gradinite si unitatile speciale pentru handicapati. Dupa 1990, la acestea se adauga cabinetele logopedice particulare.in prezent, sfera logopediei se extinde asupra tuturor tulburarilor de limbaj, inclusiv asupra celor de voce, ca si asupra studiului comunicarii in cadrul relatiilor interumane pentru dezvoltarea personalitatii si comportamentelor adaptabile.Logopedia are un caracter aplicativ: de prevenire si inlaturare a tulburarilor de limbaj in vederea dezvoltarii psihice generale a persoanei, de a stabili sau restabili relatiile cu semenii sai, de a facilita insertia in comunitate, de a se forma si dezvolta pe masura disponibilitatilor sale. Activitatea logopedica este centrata, in special, asupra copiilor nu numai din cauza frecventei mai mari a handicapurilor de limbaj, dar si pentru faptul ca la acestia vorbirea este in continua structurare si dezvoltare, iar dereglarile aparute au tendinta, ca odata cu trecerea timpului, sa se consolideze si agraveze sub forma unor deprinderi deficitare, ceea ce necesita un efort mai mare pentru corectarea lor.Logopedia are, in primul rand, un scop educativ; ea contribuie la formarea omului, il ajuta pe copil sa depaseasca dificultatile scolare si de adaptare. Din aceeasi perspectiva, sunt, in egala masura, semnificative demersurile pentru prevenirea handicapurilor de limbaj si terapia lor. Varstele prescolara si scolara mica sunt cele mai favorabile pentru o actiune logopedica eficace. Desigur ca handicapurile limbajului pot si trebuie sa fie corectate si la varstele adulte, mai cu seama ca ele duc la dezadaptabilitati sociale, la tulburari de personalitate si pot perturba pozitia sociala a persoanei.Din punct de vedere teoretic, logopedia acumuleaza un bogat material informativ cu privire la psihologia limbajului si comunicarii, la pedagogia curativa, material obtinut prin decelarea unor variabile de tipul experimentului natural provocat de situatia critica a logopatului.Pe baza semnificatiilor teoretice si practice, obiectivele logopediei se pot grupa astfel:a)studierea si asigurarea unui climat favorabil dezvoltarii si stimularii comunicarii;b)prevenirea cauzelor care pot determina handicapurile de limbaj;c)studierea simptomatologiei handicapurilor de limbaj si a metodelor si procedeelor adecvate corectarii lor;d)cunoasterea si prevenirea efectelor negative ale handicapurilor de limbaj asupra comportamentului si personalitatii logopatului;e)elaborarea unei metodologiei de diagnoza si prognoza diferentiata in logopedie;f)popularizarea stiintei logopedice si pregatirea familiei si a scolii pentru a manifesta intelegere si sprijin fata de logopat;g)formarea unor specialisti logopezi cu o pregatire psiho-pedagogica, teoretica si practicaplicativa, care sa stapaneasca terapia handicapurilor de limbaj;h)studierea si cunoasterea diferitelor aspecte ale deficientelor senzoriale si mintale ce influenteaza constituirea structurilor limbajului;i)optimizarea activitatii logopedice atat pentru terapia handicapurilor de limbaj, cat si pentru evitarea esecurilor scolare si comportamentale;j)depistarea populatiei cu deficiente de limbaj, incepand cu varsta prescolara si organizarea activitatii pentru prevenirea si recuperarea handicapurilor de limbaj.Logopedia are multiple raporturi cu o serie de stiinte si se inscrie in sistemul de conexiuni al diferitelor domenii aplicative si teoretice. Logopedul este specialistul care poseda cunostinte din domeniile psihologiei, in primul rand al psihologiei copilului, psihoterapiei, psihopatologiei, foniatriei, foneticii, psihodiagnozei, laringologiei, rinologiei. in cercetarea problemelor limbajului si a tulburarilor sale exista multe zone de intersectie intre logopedie si alte stiinte, precum psihologia, medicina, foniatria, lingvistica, dar ele nu se confunda. Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoasterea etapelor de dezvoltare si manifestare psiho-comportamentale, prin enuntarea posibilitatilor de evolutie in raport de conditiile instructiv-educative si de capacitatile interne fiecarei persoane. Aceste cunostinte sunt intregite prin dinamica si mecanismele dezvoltarii, in cazul diferitelor deficiente psihice de care se ocupa psihopedagogia speciala psihologia deficientilor si pedagogia acestora. Psihologia generala face posibila cunoasterea mecanismelor de dezvoltare a limbajului, a functiilor sale si a rolului acestora in viata psihica. Cunostintele din medicina, dar mai cu seama cele din psihologia medicala, psihopatologie, foniatrie, laringologie, psihiatrie, neurologie, creeaza un tablou complex al intelegerii alterarii psihice, al patologiei organelor fonatoare si al implicatiilor acestora asupra formarii si evolutiei limbajului. De asemenea, aceste discipline fac posibila intelegerea rolului jucat de tratamentul medicamentos in ameliorarea vietii psihice si a recuperarii fizice, facilitand, astfel, actiunile educative. La randul sau, logopedia pune la dispozitia acestor stiinte o serie de date de un interes deosebit pentru intelegerea etiologiei si simptomatologiei tulburarilor de limbaj, a mecanismelor si dinamicii formarii vorbirii corecte sub influenta actiunii educative, a rolului jucat de emisia-receptia corecta a vorbirii pentru dezvoltarea psihica a fiecarei persoane si pentru adaptarea sa la mediul social.Etiologia si clasificarea tulburarilor de limbajNu totdeauna se pot stabili, cu exactitate, cauzele care au provocat o tulburare sau alta de limbaj si ca de cele mai multe ori la baza unei dereglari sau nedezvoltari normale se afla un complex de cauze. Prin urmare, handicapurile de limbaj apar prin actiunea unor procese complexe in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul nasterii sau dupa nastere. La aceste cauze generale, ce pot fi incriminate in toate tulburarile de limbaj, se adauga altele specifice unei categorii date si la care ne vom mai referi atunci cand vom analiza tulburarile respective. Dintre cauzele care pot actiona in timpul sarcinii, citam: diferitele intoxicatii si infectii, bolile infectioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului Rh, carentele nutritive, traumele mecanice care lezeaza fizic organismul fatului, traumele psihice suferite de gravida, incepand cu neacceptarea psihica a sarcinii si terminand cu trairea unor stresuri, framantari interioare, spaime care isi pun pecetea asupra dezvoltarii functionale a fatului. Din categoria cauzelor care actioneaza in perioada nasterii le mentionam pe urmatoarele: nasterile grele si prelungite, care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoartei cerebrale, diferitele traume fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidentele mecanice s.a. in fine, a treia categorie o constituie cauzele care actioneaza dupa nastere; ele alcatuiesc grupa cea mai mare. Acestea pot fi impartite in patru categorii:a)cauze organice, ce pot fi de natura centrala sau periferica. Avem in vedere diferitele traumatisme mecanice care influenteaza negativ dezvoltarea sistemului nervos central sau afecteaza nemijlocit, auzul si organele fonoarticulatorii. in cazul unor leziuni la nivelul sistemului nervos central se pot produce, printre alte tulburari, disfunctii ale limbajului ce au o mare varietate, cu cat zona lezata este mai intinsa sau mai profunda, cu atat tulburarile sunt mai ample si cu un inalt grad de complexitate pentru ca, de cele mai multe ori, sunt atinsi mai multi centri corticali implicati in realizarea diferitelor functii psihice. Asa spre exemplu, lezarea timpanului impiedica receptia corecta a limbajului si emiterea normala a sunetelor, iar anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincronizata a tuturor elementelor necesare realizarii procesului vorbirii. O asemenea situatie are loc si in prognatism si progenie ca si in macroglosie sau microglosie. O anumita frecventa o au infectiile si intoxicatiile cu substante chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta, organic sau functional, mecanismele neurofiziologice ale limbajului. Si unele boli ale primei copilarii, ca meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul s.a. pot determina tulburari de limbaj atat pe cale centrala, cat si periferica.b) cauze functionale. Aceste cauze pot produce tulburari ale limbajului care privesc atat sfera senzoriala (receptoare), cat si cea motorie (efectoare). Cauzele functionale pot afecta oricare din componentele pronuntarii: expiratie, fonatie, articulatie. Astfel, apar dereglari ale proceselor de excitatie si inhibitie, de nutritie la nivelul cortexului, insuficiente functionale la nivelul sistemului nervos central, insuficiente ale auzului fonematic, putand incetini dezvoltarea sa sau pot crea dificultati in parcurgerea traseului normal al limbajului.c)cauze psiho-neurologice care influenteaza, mai cu seama, pe acei subiecti care congenital au o constructie anatomo-fiziologica fragila sau cu tendinte patologice. Asemenea cauze se intalnesc la subiectii cu handicap mintal, la alienatii mintal, la cei cu tulburari de memorie si de atentie, la cei cu tulburari ale reprezentarilor optice si acustice. Din aceasta categorie fac parte si subiectii care se supraapreciaza infatuatii, aceste manifestari influentand negativ structurarea personalitatii si a limbajului.d) cauze psiho-sociale. Desi in literatura de specialitate se insista mai putin asupra lor, ele nu sunt lipsite de importanta. La o analiza mai atenta vom constata ca acestea au o frecventa relativ mare, iar efectele lor negative impieteaza nu numai asupra dezvoltarii limbajului, ci si asupra intregii dezvoltari psihice a omului. Din aceasta categorie fac parte unele metode gresite, in educatie (iatrogeniile si didactogeniile), slaba stimulare a vorbirii copilului in ontogeneza timpurie, incurajarea copilului mic in folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul parintilor (adultilor), ce duc la formarea unor obisnuinte deficitare, imitarea unor modele cu o vorbire incorecta in perioada constituirii limbajului, trairea unor stari conflictuale, stresante, suprasolicitarile, care favorizeaza oboseala excesiva (bilingvismul), obligarea copilului sa invete o limba straina inainte de a-si forma deprinderile necesare comunicarii in limba materna) s.a.Clasificarea tulburarilor de limbaj cea mai utilizata tine seama de mai multe criterii in acelasi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic si psihologic respectiva se rezuma la urmatoarele categorii de tulburari de limbaj:1.tulburari de pronuntie (dislalia, rinolalia, disartria);2.tulburari de ritm si fluenta a vorbirii (balbaiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburari pe baza de coree, tumultus sermonis);3.tulburari de voce (afonia, disfonia, fonastenia, mutatia patologica);4.tulburari ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia si disgrafia - agrafia);5.tulburarile polimorfe (afazia si alalia);6.tulburari de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, retard sau intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii, disfunctiile verbale din autismul infantil-de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect etc.7.tulburari ale limbajului bazat pe disfunctiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia s.a.)O asemenea clasificare este importanta nu numai pentru activitatea de cunoastere si terapie logopedica, dar si pentru diagnoza si prognoza tulburarilor de limbaj. in activitatea de corectare, diagnosticul diferential corect inlesneste stabilirea metodologiei de lucru si fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizeaza in raport de diagnosticul diferential, de particularitatile psihice ale persoanei, de varsta cronologica si mintala, de conditiile de educatie, de sex. Legile logopediei1.Orice abatere, in forma si continut, de la vorbirea standard, marcata prin disfunctionalitatea expresiei si receptivitatea limbajului, constituie o tulburare a acestuia. 2.Orice tulburare de limbaj are tendinta de a se agrava si consolida in timp, ca deprindere negativa. 3.Tulburarile de limbaj nu presupun un deficit de intelect sau senzorial, dar atunci cand apar pe un asemenea fond, ele sunt mult mai grave, mai variate si mai extinse. 4.Tulburarile de limbaj au o frecventa mai mare in copilarie si in perioadele de constituire a limbajului, ca urmare a fragilitatii aparatului fonoarticulator si a sistemelor cerebrale implicate in vorbire. 5.Toate tulburarile de limbaj au un caracter tranzitoriu si sunt corectabile, educabile prin metode specific logopedice si printr-o serie de procedee cu caracter general. 6. Tulburarile de limbaj, incepand cu cele mai simple, produc efecte negative asupra personalitatii si comportamentului subiectului, deoarece ele sunt traite dramatic si tensional pe fondul unei frustrari si anxietati. 7.Tulburarile de limbaj nu se transmit ereditar, in timp ce unele structuri anatomice care faciliteaza producerea acestora se pot regasi la descendenti. 8.Tulburarile de vorbire, pana la varsta de 3- 3 ani, nu au o semnificatie logopedica sau defectologica, ci una fiziologica, atunci cand sunt produse ca urmare a nematurizarii aparatului fonoarticulator sau a sistemelor cerebrale implicate in vorbire. 9.Tulburarile de limbaj prezinta o incidenta mai mare si o simptomatologie mai grava la sexul masculin, comparativ cu cel feminin. 10.Terapia tulburarilor de limbaj se bazeaza pe o metodologie corectiv-recuperativa ce se realizeaza in relatie cu dezvoltarea si stimularea intregii activitati psihice a subiectului si armonizarea comportamentelor la conditiile mediului inconjurator.