METODE SI PROCEDEE PENTRU CORECTAREA TULBURARILOR DE PRONUNTIEPentru emiterea corecta a fiecarui sunet, se realizeaza o pozitie specifica a elementelor aparatului fonoarticulator cu miscari sincrone, dar si cu participarea corespunzatoare a respiratiei, iar abaterea de la acestea, din anumite motive, determina distorsiunea pronuntiei. Or, pentru a fi eficiente, in terapia logopedica, subiectul trebuie invatat sa adopte o pozitie corecta a aparatului fonoarticulator, ceea ce presupune existenta unei metodologii adecvate.Dintre metodele si procedeele care au o valoare mai mare, pot fi citate acelea cu actiune indirecta asupra corectarii pronuntiei si prin intermediul carora se inlesnesc caile de actiune a metodelor propriu-zis logopedice si care sunt specifice fiecarei categorii de tulburari de limbaj. in corectarea tulburarilor de pronuntie, se aplica, la inceput, o serie de metode cu caracter general, in functie de gravitatea tulburarii. Acestea urmaresc sa pregateasca atat organic, functional, cat si psihologic subiectul si sa usureze aplicarea metodelor si procedeelor logopedice individualizate, in functie de caz, si de natura tulburarii. Spre deosebire de adulti, la care se actioneaza nemijlocit asupra tulburarilor de pronuntie, la copiii de o anumita varsta, actiunea este mijlocita prin dezvoltarea limbajului, in general. Se disting doua categorii de metode si procedee educational-recuperative, si anume: metode si procedee cu caracter sau de ordin general si metode si procedee specific logopedice. Daca prima categorie (metode si procedee cu caracter general) se poate aplica in orice tulburare de limbaj (si nu numai in tulburarile de pronuntie), cele din a doua categorie (metode si procedee specific logopedice) sunt proprii fiecarei tulburari de limbaj in parte, ceea ce inseamna ca se inregistreaza diferente majore, atat in forma de aplicare a acestora, cat si in continutul lor, cand este vorba de o tulburare sau alta. in categoria metodelor si procedeelor educative, care au un caracter general-logopedic, sunt cuprinse: 1) gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor care participa la realizarea pronuntiei; 2) educatia respiratiei si a echilibrului dintre expir si inspir; 3) educarea auzului fonematic; 4) educarea personalitatii, inlaturarea negativismului fata de vorbire si a tulburarilor comportamentale.1. Gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor care participa la realizarea pronuntiei se refera la imbunatatirea motricitatii generale si a miscarilor fono-articulatorii. in acest scop, se pot indica o serie de exercitii care au o importanta deosebita nu numai pentru dezvoltarea limbajului, dar si pentru sanatatea organismului. Aceste exercitii urmaresc fortificarea trunchiului, a gatului si a membrelor. in toate cazurile, exercitiile fizice generale trebuie asociate cu cele de respiratie. Exercitiile fizice generale au scopul de a usura desfasurarea unor miscari complexe ale diferitelor grupe de muschi care iau parte la activitatea de respiratie si la functionarea aparatului fono-articulator. Se stie ca, obisnuit, pentru pronuntarea fiecarui sunet, corpul, membrele, gatul etc. capata o anumita pozitie, fie de relaxare, fie de incordare. Se pot distinge doua subcategorii de exercitii: unele cu scopul de a relaxa organismul si musculatura aparatului de emisie, exercitii utile in majoritatea tulburarilor de limbaj si in pronuntarea majoritatii sunetelor limbii romane, iar altele de incordare, care se folosesc, in special, in timpul pronuntarii sunetelor surde.in cazul exercitiilor fizice generale, este indicat ca fiecare miscare sa fie executata in mod ritmic, ceea ce va usura introducerea ritmului si la nivelul vorbirii. Pentru dezvoltarea motricitatii organelor fono-articulatorii, se recomanda o serie de exercitii ce se refera la dezvoltarea miscarilor expresivitatii faciale, facute in mod diferentiat, in functie de caz.. Cele mai importante exercitii, folosite in acest scop, sunt: umflarea simultana a obrajilor; inchiderea si deschiderea ochilor, concomitent cu ridicarea si coborarea ritmica a sprancenelor; imitarea rasului si a surasului; incretirea si descretirea fruntii; umflarea alternativa a obrajilor etc.Motricitatea linguala joaca un rol esential in pronuntarea sunetelor, deoarece la fiecare sunet limba se dilata, se contracta, ia forme diferite si ocupa alte pozitii in cavitatea bucala. Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii mandibulare se folosesc, in special, la cei care au o muscatura deschisa, sau la cei cu traumatisme maxilo-faciale. Aceste exercitii constau in : ridicarea si coborarea ritmica a mandibulei; miscari spre dreapta si spre stanga a mandibulei; imitarea rumegatului animalelor; imitarea cascatului etc.Pentru dezvoltarea motricitatii labiale, este necesar sa se foloseasca o serie de exercitii, pornind de la rolul important pe care-l joaca buzele in pronuntarea fiecarui sunet, silaba si cuvant. Cele mai indicate exercitii sunt: acoperirea alternativa a unei buze prin cealalta; formarea unei palnii, ca la pronuntarea sunetelor o si u; strangerea buzelor si suflarea aerului cu putere, ca la pronuntarea sunetelor b si p; retragerea si extensia comisurilor laterale; umflarea buzelor prin retinerea aerului in cavitatea bucala; vibrarea buzelor prin imitarea sforaitului de cal si multe altele. Aici, ca si in cazul celorlalte exercitii, inventivitatea logopedului este foarte importanta, pentru a adopta si pune in valoare noi procedee.2. Educarea respiratiei si a echilibrului dintre inspir si expir are un rol important nu numai in asigurarea unor functii biologice, dar si in pronuntie. in timpul expirului, suflul face sa vibreze coardele vocale implicate in producerea sunetelor. Presiunea expirului si a inspirului se modifica in functie de fiecare sunet, devenind cand mai puternica, cand mai putin puternica, prin alternanta, dar pastrand un echilibru ritmic. Nici musculatura necesara actului respiratiei nu este suficient de dezvoltata la copiii cu o vorbire deficitara, din cauza lipsei de exersare naturala. Se stie ca in functie de sex, se disting doua tipuri de respiratie, si anume: la barbati, o respiratie costo-abdominala, in care rolul hotarator, pentru realizarea expirului, il joaca muschii abdominali si costali inferiori, iar la femei, predomina respiratia de tip toracic, manifestata prin contractia si relaxarea preponderenta a cutiei toracice.La copii, pe langa faptul ca respiratia nu se desfasoara in mod ritmic, nu exista nici o diferentiere neta intre cele doua tipuri de respiratie caracteristice sexului respectiv. Unii logopati incearca sa vorbeasca si in timpul inspirului, nu numai al expirului (cum este normal). Exercitiile de respiratie se desfasoara in functie de varsta subiectului: la copiii mici, ele se pot desfasura sub forma jocului in aer liber sau in camere bine aerisite. in acest sens, se pot folosi o serie de jucarii in care sa se sufle; exercitiile sa fie facute din diferite pozitii ale corpului: culcat, in picioare, sezand etc. La copiii mai mari, se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul, dar se poate exersa expir-inspirul si pe baza apelarii la intelegere. Atat la adulti, cat si la copii, exercitiile de respiratie se pot face fara a fi insotite de vorbire sau concomitent cu ea. De asemenea, ele pot fi facute individual sau in grup, si este de remarcat ca se instaleaza mai usor ritmul dintre expir si inspir, daca aceste exercitii sunt facute in timpul mersului, pentru ca el contine deja componenta automatizata, ritmica. Se recomanda ca exercitiile de respiratie, efectuate o data cu pronuntarea, sa se realizeze la inceput, cu ajutorul cantului si al recitarii de poezii ritmice. Se mai pot emite vocale cantate, anumite exclamatii, interjectii etc. in final, se ajunge la o vorbire ritmica, prin sincronizarea expirului cu inspirul.3) Educarea auzului fonematic, adica a capacitatii de a identifica, discrimina si diferentia sunetele limbii, contribuie la realizarea unei pronuntari corecte. Tulburarile auzului fonematic pot merge de la incapacitatea diferentierii tuturor sunetelor sau numai a unora si pana la imposibilitatea perceperii chiar a silabelor si cuvintelor, ca unitati specifice limbajului. La copiii prescolari, dezvoltarea auzului fonematic se poate face sub forma unor jocuri (ghicirea vocii celor care il striga, identificarea vocii unor persoane cunoscute sau a strigatului animalelor, a pasarilor inregistrate pe caseta, prin intrecere in recitarea unor poezioare cu intonatie etc.). Cuvintele care se folosesc pentru consolidarea sunetelor invatate, cat si a propozitiilor care cuprind grupuri de asemenea sunete, contribuie si la dezvoltarea auzului fonematic. Asadar, folosind aceste cuvinte in corectarea dislaliei, se realizeaza, concomitent, si dezvoltarea auzului fonematic si, in felul acesta, consumul de energie este mai mic, iar timpul de corectare, mai scurt.4) Educarea personalitatii, inlaturarea negativismului fata de vorbire si a tulburarilor comportamentale sunt necesare la copiii de varsta scolara dar, in special, la cei care se afla in perioadele pubertatii si adolescentei. Acest proces trebuie sa inceapa, insa, odata cu corectarea tulburarii de limbaj, indiferent de varsta logopatului. Daca in perioada prescolara, tulburarile personalitatii sunt intalnite la putini copii, la scolari, fenomenul dereglarii verbale se constientizeaza, devine apasator si poate determina, la unii copii, devieri comportamentale, atitudini negativiste, o slaba integrare in colectiv, delasare la invatatura, lipsa initiativelor, retinere sau obraznicie, nervozitate etc. La instalarea acestor tulburari contribuie adeseori, fara ca ei sa-si dea seama, parintii si educatorii (prin apostrofarea si solicitarea insistenta sa vorbeasca corect). Pe de alta parte, atitudinea colegilor de ridiculizare si ironizare ii determina sa devina retrasi si inchisi in ei insisi.in aceasta situatie, educarea personalitatii trebuie sa urmareasca: redarea increderii in propriile posibilitati; crearea convingerii ca tulburarea nu presupune un deficit intelectual; crearea convingerii ca dificultatea de limbaj este o tulburare pasagera, care poate fi corectata; crearea increderii in logoped; inlaturarea negativismului si redarea optimismului.in acest scop, se poate inregistra vorbirea subiectului la inceputul tratamentului logopedic si apoi, periodic, pe masura obtinerii unor rezultate pozitive in activitatea de corectare, chiar daca acestea sunt numai partiale. Logopatul este invitat sa-si asculte vorbirea din prima inregistrare si sa o compare cu inregistrarile efectuate ulterior, ceea ce ii da incredere in sine si in logoped, dar si in perspectiva corectarii handicapului. De asemenea, vorbirea subiectului in curs de corectare poate fi comparata cu a altui logopat necorectat. Dar un rol deosebit il are atitudinea parintilor, a cadrelor didactice si a colegilor fata de persoana cu tulburari de limbaj. in acest sens, logopedul trebuie sa stea de vorba cu parintii si cu cadrele didactice, sa le explice ce inseamna tulburarea pentru copil si ca ea va fi corectata, ca ei trebuie sa manifeste intelegere si tact, dar nu indulgenta. Fata de acestia, logopedul trebuie sa foloseasca o vorbire calma si plina de incurajare, sa fie un exemplu in arta manuirii cuvantului.Rezultatele cele mai bune, in educarea personalitatii, le are psihoterapia. Pentru aplicarea psihoterapiei, trebuie sa se aiba in vedere, pe de o parte, etiologia si simptomatologia tulburarii, iar pe de alta parte, varsta subiectului, particularitatile personalitatii lui, nivelul sau de cultura si de dezvoltare intelectuala.Psihoterapia are scopul de a inlatura starile psihice conflictuale. Ea vizeaza atat simptomele tulburarii, cat si educarea intregii personalitati. Prin psihoterapie se urmareste inlaturarea fricii patologice de a vorbi si a sentimentului de inferioritate. Subiectul trebuie convins ca poate vorbi bine si ca sensibilitatea sa exagerata este nejustificata. Asadar, psihoterapia are la baza o serie de metode si tehnici psihopedagogice care se folosesc in vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al subiectului, incercand sa stearga din mintea acestuia cauzele care au declansat tulburarea, sa inlature si sa previna unele simptome, creand, in felul acesta, conditii favorabile pentru actiunea altor procedee logopedice in cadrul unui tratament complex. Psihoterapia poate fi aplicata individual, mai ales pentru inceput, dar ea poate fi aplicata si in grup. Forma sub care se poate utiliza psihoterapia este aceea a unor discutii, a prezentarii unor filme, continand imagini linistitoare si semnificative, insotite de discutii, a ascultarii muzicii cu caracter linistitor, a urmaririi, cu ajutorul benzii de magnetofon, a progreselor realizate in vorbire de catre subiect si interpretarea lor, a utilizarii sugestiei si hipnozei, a jocurilor (la varste mici). Jocurile de miscare ajuta la folosirea gesturilor expresive in timpul vorbirii, folosind apelative si indicative. in ultimul timp, in psihologia adultilor se folosesc, cu succes, jocul, desenul, dramatizarea etc. Principala forma sub care se desfasoara psihoterapia, incepand cu adolescenta si chiar cu pubertatea, ramane discutia pe o tema libera sau abordarea unui subiect stabilit de psihoterapeut. Este preferabil ca tema in discutie sa vina din partea subiectului sau a grupului, iar psihoterapeutul sa o directioneze, sa o controleze cu mult tact spre telul propus. Indiferent ca este vorba de o psihoterapie individuala sau de grup, psihoterapeutul trebuie sa aiba acele calitati care sa-l faca agreabil si acceptat pe de o parte, iar pe de alta parte, sa aiba posibilitatea de a patrunde in mod discret in framantarile subiectului. Problemele abordate in discutie vizeaza inlaturarea unor blocaje afective, redarea increderii in posibilitatile proprii, indepartarea fobiei si a inertiei in vorbire, crearea conditiilor optime si stimularea dorintei de a vorbi, indemnarea la o vorbire calma si clara, logica, dezvoltarea unei personalitati demne si curajoase. in acest proces formativ, un rol esential il joaca insasi personalitatea psihoterapeutului. Exemplul sau personal, comportarea sa etica, vorbirea cursiva, inteligibila, nivelul de cultura si inteligenta, conduita sa, in general, exercita o influenta pozitiva asupra subiectului.Psihoterapia nu trebuie limitata numai la cel ce sufera de o tulburare de limbaj, ea urmand a se extinde si asupra persoanelor cu care subiectul vine in contact: parinti, frati, surori, rude. Acestia vor adopta o atitudine corespunzatoare fata de vorbirea si comportarea persoanei, vor manifesta intelegere si receptivitate, vor contribui la crearea unei atmosfere placute si linistitoare, ii vor arata incredere si rabdare. Astfel, activitatea psihoterapeutica este continuata pe un alt plan in cadrul familiei, ceea ce exercita o influenta favorabila asupra subiectului si, prin aceasta, asupra rezultatelor finale ale psihoterapiei. Organizarea activitatii de practica logopedica nu se face numai pentru corectarea tulburarilor de pronuntie, ci si pentru toate celelalte tulburari. Aceasta priveste, in egala masura, amenajarea spatiului in care se desfasoara activitatea, inclusiv dotarea cabinetului cu mobilier si materialul didactic necesar, ca si selectarea unor probe pentru diagnoza tulburarilor de limbaj, a metodelor si procedeelor educational-corective si a unui material informativ din domeniul logopediei si din domenii tangente cu preocuparile respective.Exista un anumit specific al activitatii logopedice desfasurate in cadrul centrelor interscolare, deosebit de cel din cabinetele logopedice de pe langa policlinici, spitale sau de pe langa scolile speciale. in principiu, activitatea centrelor logopedice interscolare se desfasoara cu subiecti logopati normali, din punct de vedere psihic si senzorial (celelalte cabinete sunt frecventate de subiecti cu tulburari de limbaj, aparute pe fondul unor deficiente psihice, organice-functionale, senzoriale si intelectuale). in cabinetele logopedice interscolare, la fiecare inceput de an scolar, se desfasoara actiunea de depistare a tuturor (sau a majoritatii) copiilor scolari si prescolari care prezinta diferite deficiente de limbaj si care au nevoie de un tratament logopedic. Este necesara o evidenta stricta a copiilor deficienti, pentru a putea incepe activitatea de corectare in functie de varsta si gravitatea tulburarii. Este necesar sa fie luati in tratament, in primul rand, copiii prescolari si scolarii mici, pentru a nu permite tulburarilor de vorbire sa se transforme in deprinderi gresite, cat si pentru optimizarea procesului instructiv-educativ. Nu trebuie neglijati nici acei scolari care sunt la varsta pubertatii si adolescentei, stiut fiind ca tulburarile de limbaj provoaca - mai ales in aceasta perioada pe fondul unei excitabilitati crescute si a framantarilor launtrice, modificari profunde in personalitatea logopatului. La aceasta varsta, activitatea logopedica trebuie sa fie deosebit de atenta, stiute fiind preocuparile acestei categorii de subiecti fata de propria persoana si susceptibilitatea acestora in relatiile cu cei din jur.in acest context, activitatea logopedica se organizeaza pe etape. Astfel, in prima etapa, etapa de depistare, logopedul efectueaza un examen sumar al vorbirii copiilor, din toate punctele de vedere (al articularii, al fonatiei, al respectarii regulilor gramaticale, al lexicului etc), fixand un diagnostic provizoriu. Unele date suplimentare, ce tin de comportamentul logopatului, pot fi mentionate, fie pe baza observatiei directe, fie din relatarile cadrelor didactice. Cea de-a doua etapa, etapa de corectare, se va desfasura in cabinetul logopedic sau prin activitatea logopedului direct in scoala sau in gradinita. Pe masura ce subiectul se acomodeaza cu logopedul si incepe sa aiba incredere in el, se pot constitui grupe, pentru a putea beneficia de activitatea de corectare, un numar cat mai mare de logopati. Daca tulburarile de limbaj sunt usoare si nu produc efecte negative deosebite in planul personalitatii, se pot constitui, de la inceput, grupe pentru corectare. Avantajul activitatii de corectare pe grupe rezulta si din faptul ca subiectii se stimuleaza reciproc. in plus, se formeaza obisnuinta de a vorbi in fata colectivului, facilitand integrarea subiectului in acesta.Constituirea grupelor de logopati trebuie sa aiba la baza cativa parametri mai importanti:-aproximativ aceeasi varsta;-acelasi nivel de dezvoltare psihica si intelectuala;-acelasi tip de tulburare.Pentru a se putea realiza o conlucrare eficienta cu fiecare subiect, grupele de logopati nu trebuie sa fie prea mari (4-6 subiecti). Activitatea in grup devine mai eficienta atunci cand se adopta si exercitii ajutatoare, premergatoare aplicarii metodelor de corectare a limbajului. Din aceasta categorie fac parte, cum s-a vazut, exercitiile de respiratie, de gimnastica pentru dezvoltarea motricitatii generale si a motricitatii aparatului fono-articulator, de dezvoltare a auzului fonematic, de psihoterapie etc. Pentru optimizarea activitatii de corectare a tulburarilor de pronuntie, se vor folosi instrumente si material didactic din dotarea cabinetelor logopedice. Printre cele mai importante instrumente, aparate si material didactic ce pot fi folosite in corectarea tulburarilor de limbaj si care intra in dotarea cabinetului logopedic, mentionam: -trusa logopedica: contine o serie de instrumente - spatule, sonde pentru fixarea pozitiei corecte a limbii, buzelor in timpul emisiei sunetului afectat; -spirometrul, folosit pentru masurarea si exersarea capacitatii respiratorii;-casetofonul, cu ajutorul caruia se inregistreaza vorbirea subiectului in diferite etape de corectare, in scopul marcarii progreselor inregistrate, pentru ascultarea propriei vorbiri, dar si a unei vorbiri corecte (pentru comparatia intre rezultatele anterioare si cele prezente, la care este solicitat subiectul);-metronomul sau dinamometrul, pentru imprimarea ritmicitatii vorbirii;-oglinzile logopedice, cu ajutorul carora se realizeaza controlul pronuntiei (nazale sau bucale) si imitarea vizuala a modelului corect;-canapeaua medicala, necesara exercitiilor de respiratie si a echilibrarii expir-inspir;-scheme si imagini care indica pozitia corecta a aparatului fono-articulator in timpul pronuntiei diferitelor sunete;-imagini pentru stimularea vorbirii, mai cu seama in cazul copiilor mici;-diapozitive folosite in acelasi scop;-jucarii in care se poate sufla (pentru exersarea capacitatii respiratorii) etcAdeseori, in practica logopedica, in timpul corectarii dislaliei sau a altor tulburari de limbaj, se utilizeaza ilustratii. Acestea nu contribuie direct la corectarea vorbirii tulburate, dar ele sunt utile, mai ales in munca cu prescolarii mici, deoarece le stimuleaza activitatea verbala. Continutul si varietatea ilustratiilor sunt conditionate de varsta si de nivelul intelegerii copiilor. Parintii trebuie initiati pentru a putea continua unele exercitii prescrise de specialist si mai ales acelea care urmaresc consolidarea sunetului corectat, prin folosirea lui in propozitii si povestiri adecvate. in acelasi timp, parintii trebuie determinati sa inteleaga necesitatea abtinerii de la unele initiative care pot dauna vorbirii subiectului. Persoanele din anturajul logopatului pot fi de un real folos, prin crearea unui climat favorabil activitatii, prin stimularea continua si manifestarea intelegerii fata de deficienta sa. O atmosfera corespunzatoare in familie poate evita esecul scolar in care subiectul se poate lasa antrenat, nu din cauza incapacitatii sale intelectuale, ci datorita framantarilor launtrice si a pierderii increderii in propriile-i forte.Tulburarile de limbaj pot fi foarte variate de la forme usoare aproape insesizabile sub raportul randamentul scolar, a caror manifestari nu influenteaza vizibil reusita la invatatura pana la tulburari grave, cu implicatii profunde in desfasurarea activitatii scolare.in unele forme ale tulburarilor, se poate constata o ramanere in urma a elevilor, incepand chiar din primele clase de scoala. Ca urmare a unor cauze obiective, manifestarea deficientei de pronuntie, spre exemplu, atrage dupa sine aparitia dificultatilor de scriere. Daca fenomenul nu se inlatura la timp, decalajul fata de ceilalti elevi va creste treptat, elevul respectiv ajungand sa fie considerat slab dotat, din punct de vedere intelectual. in acest caz, insusi elevul va accepta acest calificativ, adoptand o atitudine de totala inactivitate. in unele forme grave de logopedie, se pot intalni si alte aspecte: elevul poate avea un randament scolar mult mai scazut decat posibilitatile lui, datorita unei integrari defectuoase in colectivul de elevi si a existentei unor relatii anormale intre familie si scoala.Integrarea logopatilor intr-un colectiv nepregatit pentru primirea unor astfel de elevi va fi dificila; foarte repede, elevul va deveni tinta ironiilor colegilor sai, va fi imitat, va fi izolat de ceilalti copii, ceea ce va duce, treptat, la o inchidere in sine, la slabirea increderii in capacitatile proprii, la autorealizare, la trairea unor stari penibile in fata clasei si a pedagogilor. Subiectul neintegrat, desi inzestrat cu posibilitati intelectuale, va refuza sa raspunda la lectii si, prin urmare, va fi apreciat ca slab sau foarte slab. Acest fapt va genera conflicte si tensiuni emotionale, cu consecinte imediate asupra activitatii de invatare, fiind afectata si motivatia acestuia. Daca toate acestea vor fi intretinute si de un dezinteres din partea familiei si de o lipsa de preocupare din partea scolii, randamentul scazut al elevului va afecta intreaga sa personalitate.