A fi regisorul unui teatru trebuie sa fie un lucru foarte placut. Te increzi in conventia tacuta incheiata intre tine si public - din partea ta de a-l amagi, din partea lui de a se lasa sa fie amagit - si conduci cu mana sigura iluzia spectatorilor. iti trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusuta cu codite de iepure alb, ii pui o coroana pe cap si un sceptru in mana, si iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, ii cosi pe frac o stea de decoratie in locul inimei si-l pui sa faca gesturi cam intepenite. Se cer doftori, magistrati, academici, profesori (se intelege: in comedii), ia cativa figuranti, le pui o peruca mare pe cap si ochelari pe nas, ii imbraci in talare negre, in fracuri cusute cu verde sau in fracuri descusute, si ti-ai indeplinit scopul.

Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regisorul ajunge sa fie foarte patruns de insemnatatea lui si crede ca el este cauza de capetenie pentru succesul unei piese. insus cuprinsul si spiritul piesei ii pare lucru de a doua mana - pentru dansul orIce drama nu e decat un balet. Regisorul este de ras cu aceasta inchipuire a lui. Dar cand o parte mare a unei societati ar impartasi acest ridicol, si inca in intrebarile cele mai reale ale vietei publice?