REFERAT DIVERSE: CELE NOUA MILIARDE DE IDEI SF

label Referate autorenew 2025-09-29, 16:56 history_edu Gabriel
Cele noua miliarde de idei SFAscultam cu difuzorul dat la maximum "Rondoul venetian" al lui Mozart. Flautul avea doua efecte oarecum contrare asupra celor din jur: pe mine ma inspira, iar pe vecinul meu de palier il enerva. Nu aveam nici un chef sa-i ascult iar tiradele despre modul in care intelegea el sa-si petreaca duminicile, dar eram in criza de timp. Si, ca sa nu mai pierd vremea, am abandonat pozitia clasica de tolanit in fotoliu, mi-am pus castile si am reinceput sa citesc ingrijorat, pentru a zecea oara, clasica povestire "Cele noua miliarde de nume ale lui Dumnezeu" de Arthur C. Clarke. Subiectul este simplu si, cred eu, orice iubitor de literatura SF care se respecta il cunoaste. Doi ingineri de la o firma de calculatoare sunt angajati de un lama sa instaleze un calculator performant la o manastire tibetana, in varful unui munte. Din spusele celui care comandase calculatorul, dupa imprimarea in limba wolapuk a tuturor numelor lui Dumnezeu, si erau vreo noua miliarde, se presupunea ca rasa omeneasca isi va fi sfarsit menirea. Admiram economia povestirii, ii admiram finalul, stelele care se sting definitiv o data cu ultimul dintre cele noua miliarde de nume asezate in enormele lor registre. si, asa cum am mai spus, o reciteam ingrijorat, si cu fiecare noua lectura ingrijorarea mea sporea. Asta pentru ca, in ciuda tuturor masurilor, nici un declic nu se declansa ca altadata in mintea mea. Se pare ca eram in impas. Oare cand a inceput totul? Sa fi trecut vreo 30 de ani? Cam asa ceva... Am mai luat o gura de Martini sec si mi-am reamintit cu placere de prima povestire scrisa. Cu placere si cu speranta secreta ca, reamintindu-mi, totul se va repeta, acel declic care nu este niciodata sub controlul meu, dar care in anumite conditii se produce de fiecare data, putand apoi incepe sa scriu. Tocmai terminasem un an greu. Un an deosebit de greu in care se adunasera pe capul meu scadentele unor lucrari pe care speram sa le trec altcuiva. Nu reusisem, dar spre sfarsitul anului am lasat tot si, amintindu-mi o veche vorba inteleapta, "Dupa noi, potopul!", mi-am facut bagajele si am intins-o la munte cu o pereche de schiuri in spate si un geamantan cu carti in mana. Cum zapada buna de schi intarzia sa apara, iar soba din camera duduia imbietor infundata cu busteni, m-am cautat indelung in buzunare si am coborat la bar, de unde am luat o sticla de Martini si o lamaie. Pe palierul unde aveam camera era un mic salon, la pianul caruia o tanara fata blonda incerca sa cante "Rondoul venetian" al lui Mozart. Nu prea reusea, e adevarat, si m-am bucurat ca nu are un flaut la indemana, dar oricum din camera mea sunetele se auzeau estompat, iar ritmul vioi isi mai pierdea din tempo pe drum, asa ca totul crea o ambianta placuta, care ma indemna la lectura. S-a intamplat ca prima povestire citita atunci sa fie "Un om exemplar" de Fredric Brown, si nu de putine ori ma intreb ce s-ar fi intamplat daca as fi citit alta proza, care nu ar fi starnit nici un ecou in mine. Cred ca pur si simplu mi-as fi sfarsit viata ca un anonim economist la si mai anonima firma la care lucram. Asa a fost sa fie, pentru ca, dupa ce am citit "Un om exemplar", ceva ca un declic, ca o iluminare s-a produs in mintea mea. Poate ca a fost gandul ca si eu as putea sa scriu asa ceva. Sau poate numai starea data de Martini sec baut pe tempoul rondoului. Sau amintirea felului in care mi-a zambit fetiscana cand am trecut pe langa ea? Oricum, starnit de gandul ca nu am nimic de facut o luna intreaga si de paharul aburit de Martini de pe marginea caruia felia subtire de lamaie ma privea sfidatoare si imbietoare in acelasi timp, pe ritmul alert al rondoului, am luat hotarat un pix in mana. Subiectul povestirii citite era simplu: doi extraterestri cu o infatisare viermiforma sosesc pe pamant sa il prospecteze in vederea gasirii de forta de munca ieftina. intamplarea face sa il intalneasca prima data pe Al Hanley (un alcoolic notoriu), care tocmai este dat afara dintr-un bar pentru ca cerea de baut de la clienti. Bodyguardul barului, cand a vazut aratarile extraterestre, a lesinat, pe cand eroul nostru, obisnuit cu tot felul de monstri din cosmarurile lui alcoolice, i-a intampinat ca pe un fapt cotidian. Extraterestrii - ce sa faca? L-au luat cu ei pe bietul alcoolic sa ii testeze rezistenta la eforturi fizice. Cum acesta era dupa o indelungata abstinenta alcoolica, a pus conditia ca inainte de a fi testat sa il lase sa traga o dusca. Extraterestrii i-au analizat metabolismul si, cum acesta era aproape in intregime bazat pe alcool, i-au sintetizat o doza zdravana dintr-o bautura imbunatatita cu vitamine si proteine. Dupa ce a golit lacom cam jumatate de clondir, bineinteles ca s-a prabusit beat mort. Aratarile viermiforme au ajuns la concluzia ca toti oamenii sunt la fel, inapti deci pentru orice munca fizica. Concluzia: planeta noastra este perfect neinteresanta ca sursa posibila de sclavi. L-au tratat pe Al Hanley sa devina nemuritor si l-au instalat spre deliciul publicului intr-o gradina zoologica de pe planeta lor de origine, scriind pe cusca lui doar atat: "alcoolicus anonimus". Trebuia asadar sa incerc sa gasesc un erou la fel de atipic precum cel din povestirea originala, care sa aiba un defect, dar care de fapt sa fie o calitate. Ba, mai mult, sa salveze prin asta umanitatea de la un posibil dezastru. si uite asa, intr-o singura seara am scris "sansa noastra s-a numit Adam", in care eroul principal, economist ca si mine, din motive personale este extraordinar de trist. intamplarea face ca in aceeasi seara sa intalneasca o echipa extraterestra pornita sa caute sclavi. Viitorii supusi, pentru a fi testati, sunt obligati sa rada, pentru ca in ras este ascunsa o energie formidabila. Cum Adam, prin rasul lui trist, le descarca extraterestrilor rezervoarele, acestia ajung la concluzia ca rasul terestru are un coeficient energetic negativ si decoleaza ingroziti, stergand planeta noastra din bazele lor de date. Hotarat sa arat totusi sursa de inspiratie, am lasat finalul aproape neschimbat: "Sunt sigur ca se vor gasi unii care sa-l critice pe Adam pentru modul deplorabil in care a reactionat, invinuindu-l ca din cauza unor motive personale a ratat contactul cu o civilizatie extraterestra. Nu stiu insa daca acestora le-ar fi convenit sa-si petreaca restul zilelor undeva prin extremitatea sudica a galaxiei, pe o planeta cu cerul verde, inchisi intr-o camera unde sa li se proiecteze zi si noapte comedii, iar de la cap sa le porneasca linii magistrale de inalta tensiune". Am corectat povestirea, apoi am trimis-o unei reviste. Am ezitat mult inainte de a inchide plicul: oare trebuia sa spun de unde ma inspirasem? Am recitit povestirea, si sursa de inspiratie mi s-a parut atat de evidenta, incat am considerat de prisos orice cuvant. Povestirea avea sa fie fi luat drept ceea ce era: un modest omagiu adus povestirii originale, amestecat cu putin umor si cu o usoara tenta parodica. Ma asteptam ca povestirea sa fie refuzata sau in cel mai rau caz sa nu mi se mai raspunda deloc, pentru ca, desi se pare ca ceva talent de povestitor aveam, nu ma asteptam ca toata lumea sa fie de acord cu felul cum imi manifestam eu admiratia fata de marile valori ale genului. Spre surpriza mea, in numai cateva zile, editorul revistei mi-a raspuns nu numai ca povestirea era acceptata, dar ca urmeaza sa pregateasca un numar omagial, " O suta de ani de literatura SF" , si ar fi incantat sa ofere spatiu tipografic unei povestiri cam in acelasi gen ca prima. "Adica tot plagiata?" m-am intrebat eu, presupunand ca ceea ce faceam era un plagiat. Am inceput sa scriu, si abia dupa vreo saptamana de chinuri mi-a venit ideea de a face rost de o inregistrare cu "Rondoul" lui Mozart, pentru ca Martini mai aveam. Cu o sticla, in ritmul modest in care beam eu, cred ca puteam scrie cam patru povestiri deci aveam o eficienta destul de buna, as spune. Citisem intre timp o povestire mai putin cunoscuta tot a lui Fredric Brown, "Arma" cred ca ii spunea, o parabola minunata despre dezarmare. Un luptator pacifist patrunde intr-o seara in casa unui savant care lucra la perfectionarea unei arme teribile, si incearca sa il convinga sa renunte la cercetari. Acesta refuza, in ciuda faptului ca amandoi au ajuns la concluzia ca in anumite privinte, mai ales cand este vorba de arme, militarii se poarta extrem de copilaros. La plecare, neobservat, pacifistul lasa pe patul copilului handicapat al gazdei un pistol. Dupa ce isi conduce musafirul, la intoarcere savantul observa ingrozit pistolul in mana baiatului sau retardat, care avea inteligenta unui copil de numai cativa ani. Abia atunci isi da seama ce voise sa spuna musafirul cand afirmase ca a da o arma pe mana militarilor este ca si cum ai da un pistol pe mana unui copil. Povestirea se termina ambiguu, dar asta nu m-a impiedicat sa scriu "Bla-bla-bla, domnule general", premiata la vremea ei pentru puternicul mesaj pacifist continut. Au urmat relatii ceva mai stranse intre mine si editor, care cerea mereu noi si noi povestiri, pana cand, pe neobservate s-au strans cat sa faca de un volum. Apoi al doilea, si tot asa, pana cand, tot pe neobservate, in numai cativa ani, am ajuns un nume cunoscut. Reteta mea era relativ simpla: de ce la o adica, judecam eu, daca ipoteza A este perfect valabila, ipoteza non-A nu ar fi la fel de valabila? Si, pentru a nu face algoritmul prea usor de intuit, de multe ori nu ma multumeam sa intorc ipoteza originala cu 180 de grade, ci dupa cum ma lasa inima: 45 de grade, 90 sau 105, cat este unghiul dintre atomii de hidrogen si oxigen in molecula apei, facand astfel povestirea originala aproape de nerecunoscut, desi reminiscenta a primelor povestiri lasam intotdeauna cate ceva din cea originala, asa, ca un fel de cheie, pentru ca initiatii sa o poata descoperi. Bineinteles, totul in ritmul "Rondoului venetian", niciodata alta bucata muzicala, si band cantitati moderate de Martini, niciodata alta bautura. Toate astea pana cand, pe la al treilea volum, satul de impostura in care ajunsesem sa ma complac, am luat povestirea "Arena" a preferatului meu de acum, Fredric Brown, si, fara sa-i schimb macar titlul, am incropit ceva atat de apropiat de original, incat nu avea cum sa nu se observe.Dupa publicarea povestirii asteptam ca tot fantomul sa explodeze. in loc de asta, timid, intr-o revista de umor, un critic incercase sa spuna ca de fapt subiectul a mai fost exploatat cu ani in urma, e adevarat ca rezolvarea mea era mai buna decat originalul, totusi in mod sigur asta nu este un plagiat, pentru ca in postmodernism temele, subiectele si ideile circula liber si fiecare isi aduce contributia lui. Nici nu am stiut ca am atatia admiratori: zeci de articole l-au infierat pe nesabuitul critic pentru observatia de bun-simt pe care o facuse. "La urma urmei, copyright-ul pentru o lupta in arena il detineau romanii, pe Fredric Brown de ce nu l-a intrebat nimeni de ce foloseste un concept folosit mai intai de romani? Asta ca sa nu cautam mai departe in istorie." Dupa cateva luni si alte zeci de povestiri publicate, incidentul a fost uitat, si sunt sigur ca acum, indiferent ce as scrie, nimeni nu ar indrazni sa mai spuna ceva. Totusi, uneori ma doare sa fiu beneficiarul unei glorii obtinute prin frauda, si intr-o seara, cand am primit un telefon de la bunul meu editor sa ii mai trimit o lucrare, m-am hotarat ca a venit vremea sa arat ce pot. Am scris o povestire nascocita de mine de la cap la coada. A fost un chin. si, de parca nu ar fi fost indeajuns, cand m-am dus sa aflu parerea editorului despre ea, acesta mi-a inapoiat-o cu un suras timid:- Poate te-am grabit cam mult. Am sa mai public o data una dintre cele vechi...- Am sa o refac, l-am asigurat eu.A asezat manuscrisul pe o masuta si l-a impins incet spre mine:- Nu te supara, colaboram de prea multa vreme ca sa nu-mi permit sa fiu sincer. Asta nu merge. Nu are rost sa o refaci. Pentru prima data sunt nevoit sa te refuz. Nu te recunosc in ea... Nu are ...fas, e ca un sifon fara acid...Ce era sa fac? Am revenit la vechea reteta. De cate ori ma suna editorul sa imi ceara o povestire, ii spuneam cu glas sigur:- E ca si scrisa. Duminica seara ti-o trimit prin e-mail. si, dupa cateva ore de auditie si cateva paharele de Martini, ii trimiteam proza promisa.Surazand amintirilor, am pornit iar lectura "constructiva" din "Cele noua miliarde de nume ale lui Dumnezeu", povestire care imi placuse in mod deosebit si care, eram sigur, avea sa ma inspire. Am dat muzica din casti mai tare si am inceput sa ma gandesc: deci in povestirea lui Clarke se ajunge la noua miliarde de nume care distrug lumea, pentru ca aceasta ar fi menirea oamenilor. in povestire, ei pentru asta sunt creati: sa scrie toate numele posibile ale lui Dumnezeu apoi, daca tot si-au implinit menirea, pot sa dispara. Ei bine, eu aveam sa procedez altfel. Tot noua miliarde, dar de data asta nu aveau sa distruga lumea, ci sa o salveze, sau, ma rog, sa se intample un lucru pozitiv. Ce anume ar trebui sa fie in numar de noua miliarde? Am mai luat o inghititura mijlocie de Martini si am plimbat-o usurel prin gura: "Cele noua miliarde de idei SF" oare cum ar suna? Am repetat titlul de cateva ori, si de fiecare data imi placea tot mai mult cum suna. si trimitea destul de bine, pentru cine avea chef sa sape, direct la Clarke. Ce urma sa scriu despre aceste noua miliarde de idei SF avea sa vina mai tarziu, dupa o noua lectura. in textul original, cand se ajungea la un prag critic, venea sfarsitul lumii. Ei bine, eu ar trebui sa caut ceva la fel de semnificativ, dar rasucit la 180 de grade, sau cam asa ceva. Am mai luat o gura zdravana de Martini, hotarandu-ma sa las pe mai tarziu numarul de grade si sa ma concentrez asupra povestirii. Am inchis pe jumatate ochii si m-am lasat purtat de ritmul alert al rondoului. Cand i-am deschis din nou, tot fara nici o idee valabila in minte, am perceput undeva la limita campului vizual o irizatie, ca si cum un curent de inalta tensiune si-ar fi trecut voltii pe acolo. Mi-am dat cu grija castile jos de la urechi si m-am intors incet spre scintilatii. in numai cateva secunde, acolo se materializa un barbat. Efectul din filmul "Terminator", daca ma intelegeti. Vazandu-mi figura, care numai inteligenta nu se putea numi, a suras ingaduitor:- Ei bine, a spus el zambind, dupa ce ai imaginat de atatea ori aparitii de extraterestri, cum este sa participi ca martor principal la una?Desi ma cred o fire tare, recunosc ca aparitia asta m-a luat o clipa pe neasteptate si prima data am privit alarmat spre sticla de Martini, ingrijorat fiind ca poate, furat de ritmul muzicii, am intrecut masura.- imi pare rau, s-a scuzat el. stiu ca ai vrea sa fiu rezultatul unei sticle de Martini baute, dar din nefericire sunt real...Mi-am revenit destul de repede si i-am raspuns:- De ce din nefericire? Sunt foarte bucuros sa fiu primul om care...M-a intrerupt brusc.- Am spus "din nefericire" pentru ca sunt purtatorul unor vesti rele... si, cum timpul nu este de partea noastra, am sa te rog sa-mi dai voi sa trec direct la subiect.Nu eram in masura sa ma impotrivesc, asa ca l-am invitat cu un gest sa vorbeasca... - Ei bine, incepu el, trebuie sa iti spun ca majoritatea civilizatiilor din zona asta galactica, inclusiv cea din care fac eu parte, au fost create artificial...La gestul meu de neincredere, a ridicat din umeri:- Ar trebui sa te obisnuiesti usor cu gandul ca nu suntem altceva decat rodul unui experiment. Problema este ca, de foarte putina vreme, am aflat si motivul pentru care toate aceste civilizatii au fost create.A facut o pauza, apoi, vazand ca nu spun nimic, a cautat din priviri un scaun si s-a asezat in fata mea privindu-ma in ochi. - Am fost creati pentru a produce idei SF. A tacut un timp, lasand ideea sa patrunda bine in mintea mea, apoi a continuat:- Problema este ca o civilizatie care nu produce intr-un timp dat un numar de cel putin noua miliarde de idei SF este distrusa ca fiind nerentabila...Am privit la cartea lui Arthur C. Clarke, ramasa deschisa la povestirea "Cele noua miliarde de nume ale lui Dumnezeu".Mi-a vazut privirea si a incuviintat din cap:- Se pare ca cifra asta era cunoscuta de anumiti initiati, a fost destul de mult folosita in literatura si in filozofie. Sau poate ca era numai un strigat inspaimantat al inconstientului colectiv...Am rumegat bine noutatile, am mai sorbit o inghititura de Martini si am spus destul de calm:- Presupun ca este adevarat tot ce mi-ati spus. si totusi, nu vad de ce ati venit la mine... Credeti ca cele cateva carti publicate m-au facut sa am o asemenea credibilitate, incat, daca voi da alarma, de maine toata lumea va deveni creativa si se va gandi numai la idei SF? - Nici vorba de asa ceva, s-a aparat el cu un suras usor. Nu este timp de actiuni de masa...- Atunci? am intrebat eu, desi o parte din adevar incepeam sa il banuiesc.- Pai, in ultimii treizeci de ani ati avut un numar remarcabil de idei SF in povestirile publicate. Cu un dispozitiv de stimulare inventat pe planeta mea, credem ca intr-un timp rezonabil ati putea sa produceti cele noua miliarde de idei si astfel sa va salvati lumea...O clipa, am vrut sa ii povestesc despre modul in care obtineam eu mult laudatele idei SF. Apelam la un maestru, apoi ii rasuceam putin ideea, atat cat sa fie de nerecunoscut. Am plecat fruntea a vinovatie, dar cred ca el a luat asta drept accept... Nu stiu cat timp a trecut de cand stau aici. Daca misc putin ochii, pentru ca numai atat pot misca, vad niste fire colorate care pleaca din tamplele mele. Pe monitoarele care ma inconjoara se misca necontenit grafice si scintilatii. Or fi idei SF! Uneori, cand obosesc sa le urmaresc goana colorata, ma gandesc fara sa vreau: oare sunt intr-adevar salvatorul omenirii? Sau acum traiesc infernul meu personal pentru gloria obtinuta prin nenumaratele plagiate?