Referat Drept. IZVOARELE DREPTULU LA ROMANI

label Referate autorenew 2025-09-29, 16:56 history_edu Ioana-Alina Dulau
UNIVERSITATEA "PETRU MAIOR" TG. MURESFACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE, JURIDICE SI ADMINISTRATIVEDREPTIZVOARELE DREPTULUI LA ROMANIStudent: Dulau Ioana-Alina, An I, Gr. 1CUPRINS:Introducere3Obiceiul (cutuma)4Legea (Lex)5Edictele magistratilor7Jurisprudenta9Senatusconsultele10Constitutiile imperiale11Concluzie12Bibliografie13IntroducereNotiunea de izvor de drept in ceea ce priveste stiinta dreptului comporta doua acceptiuni si anume izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal. -cea materiala vizeaza conditiile economice ale societatii intr-un anumit moment dat si inflenteaza determinant, atat aparitia normei, cat si continutul acesteia; modificarea modului de productie in societate duce obligatoriu la modificari structurale ale izvoarelor de drept in sens material;-cea formala reprezinta ansamblul formelor de exprimare a normelor juridice. Izvoarele de drept existente din Antichitate pana azi sunt: obiceiul, legea, edictele magistratilor, jurisprudenta, senatusconsultele, constitutiile imperiale.Obiceiul (cutuma)Obiceiul, numit la romani "consuetudo" sau "mos majorum" reprezinta un total de traditii juridice si de solutii practice care, repetate fiind si folosite o lunga perioada de timp dau acestuia un caracter mai mult sau mai putin definitiv. In conceptiile jurisconsultilor clasici, obiceiul se intemeia pe o conventie sociala si cuprindea reguli cunoscute si aprobate de catre toti membri societatii, din vremuri imemoriale. Ei desemnau obiceiul prin termenul de "ius non scriptum", in opozitie cu dreptul scris, numit "ius scriptum". Normele de drept ("ius") s-au aflat intr-o stransa legatura cu regulile tinand de domeniul social ("fas"). Pentru ca obiceiul sa poata deveni un adevarat izvor de drept trebuia sa indeplineasca anumite conditii:-sa existe o "inveterata consuetudo", adica sa fie un obicei stravechi, ce a fost instituit de stramosi;-sa se bucure de "tenacites servata", adica sa fie aplicat cu staruinta, cu tenacitate;-sa existe "opinio necessitatis", adica tendinta obligativitatii sale;-sa existe o "tacita conventio populi", adica consimtamantul tacit, general, adeziunea unanima a poporului roman. Pana la aparitia legilor scrise (451 i.e.n.), obiceiul a reprezentat principalul izvor de drept in sens formal, el dainuind sa coexiste si ulterior alaturi de alte izvoare, fapt ce punea in lumina viziunea conservatoare, traditionalista a poporului roman, chiar in epoca clasica el avand, in opinia juristului Salvius Iulianul, o functie abrogatorie.In epoca postclasica revenrea la economia autarhica, determina reconsiderarea in planul formelor de exprimare a dreptului, a obiceiurilor, fapt ce atesta o decadere a societatii romane, reflectata in componentele sale sociale si politico-juridice. Legea (Lex)Prin cuvantul "lex", romanii intelegeau o conventie obligatorie pentru parti. Cand acordul de vointa intervenea intre doua persoane, cuvantul "lex" avea sensul de contract. Atunci cand acordul de vointa intervenea intre magistrat si popor,cuvantul "lex" avea sensul de lege. Acest din urma sens al notiunii de lex este definit de Gaius in felul urmator: Lex est qoud populus jubet atque constituit (Legea este ceea ce poporul porunceste si hotaraste). La origine, normele de drept imbracau exclusiv haina obiceiului, iar obiceiul asa cum spuneau, era tinut in secret de catre pontifi. In cazul unui litigiu, partile erau nevoite sa se adreseze pontifilor pentru a afla de partea cui este dreptatea. Este lesne de inteles ca pontifii alesi in exclusivitate dintre patricieni, erau tentati sa dea raspunsuri in favoarea particienilor.Fata de aceasta situatie, plebeii au dus o lupta indelungata, cerand ca dreptul sa fie publicat in forum, spre a fi cunoscut de toti cetatenii. Dupa mai multi ani de framantari, patricienii au cedat, astfel incat in anul 451 i.e.n. s-a adoptat prima si cea mai importanta lege a dreptului roman, cunoscuta sub numele de "Legea celor XII table".In adoptarea unei legi, magistratul facea cunoscut poporului printr-un edict, continutul proiectului de lege. Dupa n anumit termen, magistratul convoca poporul pentru a-l consulta asupra acelui proiect. Poporul nu avea posibilitatea sa aduca amendamente la propuerea magistratlui. Fara a putea discuta proiectul de lege, poporul raspundea cu da (utirogas) sau nu (antiquo).In epoca veche, dupa ce legea era votata de catre popor, pentru a intra in vgoare, trebuia sa fie rectificata de catre Senat. Textul legii era depus in in tezaurul statului. mai multe copii de legi erau difuzate, pentru ca dispozitiile lor sa fie cunoscute de catre cetateni. Legea purta numele magistratului care a propus-o. Legile adoptate de catre popor conform procedurii aratate mai sus se numea leges rogatae spre a le distinge de asa-zisele leges dotae, care emanau de la magistrat, in baza unei declaratii legislative primite in anumite situatii de la popor.In epoca repubicii, cata vreme mecanismul democratiei sclavagiste a functionat, legea a constituit principalul izvor de drept.Legea cuprindea rei parti: prescriptio, rogatio si sanctio.In presctiptio se trecea numele magistratului care a propus legea, numele comitiilor care au votat-o, locul si data votarii, precum si ordinea in care s-a votat.Rogatio cuprindea textl propriu-zis al legii, care, dupa caz, putea fi impartit in capitole si paragrafe.Sanctio arata ce consecinte decurg din nerespectarea dispozitiilor cuprinse in rogatio.Dupa natura sanctiunii, legile se imparteau in trei categorii: leges perfectae, minus quam perfecte si imperfecte.Legea este perfecta atunci cand in sanctio se prevede ca orice act facut impotriva dispozitiilor sale ca fi anulat. In cazul legilor mai putin perfecte, incalcarea legii u afecteaza valabilitatea actului, dar se prevede o pedeapsa impotriva autorului sau. Legile imperfecte aeau o sanctiune in care se arata ca este interzisa incalcarea dispozitiilor lor, dar nu prevedeau nici o pedeapsa pentru cazul unei asemenea incalcari. La scurt timp dupa redactarea Legii celor XII table, blebeii btin prin Legea Conuleia, edictata in anul 445 i.e.n., "ius connubi", deci dreptul la un "iustum matrimonium", ce dadea nastere la "patria protestas" asupra copiilor procreati in timpul casatoriei. Edictele magistratilorDesi din punct de vedere etimologic cuvantul "ex dicere" insemna in mod oral, edictul sub aspectul formei sale imbraca de regula forma scrisa, fiind publicat pe tablite de lemn vopsite in alb. El reprezenta un adevarat program al carui continut constitutiv era alcatuit din norme juridice, menite sa defineasca atributiile magistratului in intervalul unui an de zile cat dura acesta, numit "edictum perpetum", iar in mod exceptional pentru anumite evenimente neprevazute dadea un edict numit "edicta repentina".Prin introducere Legii Aebutia prin care se introducea procedura formulara, edictul pretorului, ca principal magistrat judiciar, ca avea menirea sa introduca noi mijloace juridice pentru valorificarea drepturilor subiective, mijloace menite sa vina in ajutorul dreptului civil sau sa-l completeze si uneori sa-l modifice, sanctionand pe aceasta cale noi cai menite sa satisfaca noi interese generate in noul climat dat de economia de narfuri.Pe aceasta cale petorul adapteaza pe cale mijlocita continutul dreptului civil, apadtandu-l la noile exigente determinate de evolutia societatii umane.Acest lucru face posibila aparitia asa-numitului drept pretorian, care prin continut si faima avea sa defineasca sistemul juridic in epoca clasica.Daca norma juridica propusa in edictul pretorului corespundea unui interes legitim si era acceptata de noul pretor, acesta o introducea in edictull sau, situatie de natura sa genereze reguli cu caracter permanent, care practic treceau de la un pretor la altul si alcatuiau acea parte a edictului numita "pars translaticio" alcatuind "edictul vetus". Contributia originala a noului pretor facea obiectul lui "pars nova" sau "edictum novum", element de natura sa nu afecteze evolutia dreptului, fapt ce pune in lumina contributia creatoare a pretorului.Cand pretorul introducea o figura juridica noua sanctionata printr-o actiune pretoriana, o facea prin "iudicium dabo", luata in baza lui "iurisdictio" care insemna dreptul de a organiza o instanta instituind in acest scop judecatorii si aratandu-le cum sa solutioneze speta prin intermediul formulei.Alaturi de "ius praetorianum" este si "ius honorarium" (honor inseamna onoarea de a fi magistrat), sistem de drept creat si de alti magistrati cu atributii judiciare, intre care metionau pe edilii curuli, care aveau sa influenteze operatiunea juridica a vanzarii ce se afla tot mai mult sub imperiul consensualismului, cat si a guvernatorilor ce vor da asa-numitul edict provincial elaborat dupa modelul edictului urban.In baza lui imperium, pretorul putea sa solutioneze pretentiile partilor fara a le mai trimite in faza "in indicio" prin urmatoarele procedee: interdictiile, care erau ordine adresate parntilor sa faca sau nu un anumit act juridic; stipulatiunile pretoriene, care imbraca forma unor contracte verbale facute din ordinul pretorului prin missio in possessionem, adica prin trimiterea reclamatului in posesia sau detentiuneqa lucrurilor paratului; si prin restitutio in integrum, care presupunea desfiintarea actului lezionar pentru reclamant, repunand pe aceasta cale partile in situatia anterioara incheierii actului.Prin intreaga sa activitate, pretorul avea sa valorifice potentialul creator al rmanilor in domeniul tehnicii legislative, facand din dreptul pretorian sufletul viu al dreptului civil. In acest sens, Gaius afirma: "ipsum ius honorarium est viva vox iuris civilis".Edictul pretorului inceteraza a mai fi izvor creator de drept in timpul imparatului Hadrian, care ordona lui Salvius Iulianus sa redacteze edictul pretorului urban intr-o forma fefinitiva, numita "edictum perpetuum" de la care nici un pretor pe viitor nu se putea abate. JurisprudentaTermenul de jurisprudenta desemneaza stiinta dreptului, elaborata de catre jurisconsultii romani, pe calea interpretarii dispozitiilor din legi. Jurisconsultii erau oameni de stiinta cu un statut sui generis, cunoscatori neintrecuti ai dreptului (iuris-prudentes, iuris-consulti) in masura sa valorifice cu o impresionanta igeniozitate si subtilitate dispoziiile normelor de drept e urmu sa se aplice unor cazuri concrete.La origine activitatea jurisconsultilor se marginea la a preciza ce norme juridice se aplica unui anumit caz, ce frme solemne trebuiesc observate, ce cuvinte trebuie sa pronunte partile pentru a ajunge la rezultatul dorit. Cu timpul, in conditiile diversificarii raporturilor sociale, ca urmare a dezvoltarii economiei de schimb, rolul jurisprudentei a sporit tot mai mult, continutul sau imbogatindu-se c noi elemente. Cresterea rolului jurisprudentei a aparut ca o consecinta a faptului ca situatiile noinu puteau fi solutionate pe baza unor texte elaborate in cnditii total diferite si pe care romanii nu vroiau sa le modifice sau sa le abroge. Fata de aceasta situatie, jurisconsultii s-au straduit sa gaseasca in textele vechilor legi, mijloace cre printr-o subtila interpretare sa poata asigura solutionarea unor cazuri noi, cazuri pe care vechile dispozitii nu le avusesera in vedere in momentul adoptarii lor. De multe ori, rezultatul interpretarii se indeparta mult de sensul dispozitiilor legilor, iar uneori este chiar opus acestora.Pe aceasta cale, sub aparenta interpretarii si aplicarii vechiului drept, jurisconsultii au creat u drept nou, corespunzator noii fizionomii a societtii romane. Istoria laicizarii dreptului cunoaste un moment foarte important, situat pe la mijlocul secolului al IV-lea i.Hr., cand secretarul lui Appius Claudius Caecus (patrician ce a indeplinit diferite magistraturi: cenzor, pretor, consul), pe numele sau Cnaeius Flavius a divulgat formulele de judecata, publicandu-le si devenind astfel accesibile oricui, fara intermediul pontifilor. Colectia formulelor publicate poarta denumirea de Ius Flavianum.Urmatorul moment important l-a repreentat activitatea primului mare pontif lebeu, Tiberius Coruncanius, care la inceputul secolului al III-lea i. Hr. a inceput sa dea consultatii juridice in public, accesibile oricui. se considera ca acest moment repreznta sfarsitl monopolului pontifilor asupra dreptului, stiinta juridica devenind cu adevarat laica. SenatusconsulteleStatul exercita un control mediat asupra activitatii de legiferare, in epoca veche fiind cunoscut faptul ca dupa ce legea ca forma de exprimare a dreptului era aprobata de catre popor urma ca textul acesteia sa fie ratificat de catre Senat, care urmarea ca prin aceasta sa nu aduca atingere obiceiurilor si traditiilor specifice poporului roman, in fapt sa nu intre in contradictie cu interesele patricienilor.In epoca clasica inrurirea senatului asupra procesului de realizare a dreptului este realizata prin indicatiile pe care acesta le da pretorului, in vederea snctionarii noilor reglementari juridice. in acest sens, in anul 46 e.n., pretorii sub presiunea senatului introduc dispozitia conform careia femeile nu pot dobandi calitatea de debitor accesor in cadrul unui raport juridic obligational, iar in anul 55 e.n., se acorda fideicomisarului aceleasi actiuni pe care le are si heredele.Constatam asadar ca pe cale mediata prin activitatea procedurala a pretorului, senatul practic avea initiatica legislativa, fapt pentru care noile reglementari sunt circumscrise in sfera lui "ius honorarium".In epoca principatului sub aparenta pastrarii institutiilor republicate, imparatul Hadrian prin reforma infaptuita in planul justitiei transforma senatus-consultele in izvoare formale de drept.Procedura de edictare a acestora insa ne dovedesc ca senatul din acest moment devine un apendice al politicii imperiale, senatusconsultele fiind numite chiar "orationes principis in senatu habitae". Astfel imparatul sau un reprezentant al acestuia numiti "quentares candidati principis" citeau pripunerea legislativa in fata senatului care o aproba in mod mecanic, senatul devenind astfel un simplu organ de inregistrare a reglementarilor juridice eprimand vointa imparatului.Incepand cu secolul al III-lea, ca urmare a intrarii statului in perioada dominatului, imparatii nu vor mai trece textele legislative prin senat, fapt pentru care aceste orationes isi pierd practic identitatea. Constitutiile imperialePana la Hadrian valoarea juridica a hotararilor luate de imparat se intemeia pe calitatea de magistrat a acestuia. Astfel, imparatul Octavian Auudtus a refuzat cura legum et morum, in dorinta de a intretine iluzia ca vechil sistem de elaborare a dreptului nu a fost schimbat. Astfel, edictele afisate de imparati aveau un regim similar cucel aledictelor magistratilor. Dispozitiile erau valabile numai pe timpul vietii imparatului care le-a dat, iar daca imparatii urmatori doreau sa le mentina, era necesar sa le introduca intr-un edct. Incepand cu imparatul Hadrian, hotararile imparatului numite constitutiones, capata putere de lege.Constitutiile imperiale erau de 4 feluri: edicta, mandata, decreta si rescripta.Edictele contineau dispozitii juridice cu caracter general pe care imparatul le dadea la inceput in virtutea lui "ius adicendi", iar dupa Hadrian, in calitate de veritabil legiuitor. Ele erau aduse la cunostinta prin afisare.Mandatele erau instructiuni cu caracter administrativ pe care imparatii le dadeau inaltilor functionare imperiali, ca si celor din provinciile senatoriale. mandatele sunt considerate izvoare de rept, intrucat unele din dispozitiile administrative pe care le cuprind au capatat un caracter permanent, devenind reguli sau principii juridice.Decretele erau hotarari judecatoresti date de catre imparat. Decziile imparatilor se bucurau de un prestigiu deosebit, intrucat erau pronuntate dupa consultarea unor jurisconsulti eminenti. Uneori imparatul nu se limita sa solutioneze litigiul dintre doi particulari, ci in hotararea pe care o dadea introducea o regula noua, care din acel moment devenea obligatorie.Rescriptele erau consltatii juridice date de catre imparat, la solocitarea magistratilor sau a unor particulari. Cand consultatia era acordata unui magistrat, imbraca forma unei scrisori separate (epistula), iar cand era acordata unui particlar, rezolutia era scrisa chiar sub textul cererii, pentru ca raspunsul sa nu poata fi utilizat in alte scopuri. Acee rescripte care introduceau norme noi erau afisate si inregistrate intr-un liber liberiorum rescriptorum et propositorum. ConcluzieExista o evolutie pozitiva vizibila de la primul izvor de drept: obiceiul (in Antichitate), pana la epoca post-clasica, in conditiile dominatului, cand imparatul se proclama "dominus et deus" si constitutiile imperiale devin principale forme de exprimare a dreptului. Bibliografie1.Murzea, Cristinel - Drept roman. Editia a II-a, Ed. AllBeck, Bucuresti, 2003 2.Burghelea, Dumitru, Farcas, Augustin Vasile - Drept roman privat. Partea 1, Ed. "Dimitrie Cantemir", Targu-Mures, 19993.Gidro, Romulus, Mihutiu Oana - Drept privat roman. Vol. 1, Ed. Universitatii "Dimitrie Cantemir", Targu Mures, 1995