Sistemul Stiintei Dreptului1.1. Consideratii generale asupra stiinteintr-o formula generica, stiinta poate fi definita ca sistem de cunostinte despre existenta (realitatea fizico-naturala, socio-umana si spirituala), dobandite prin metode adecvate si exprimate n concepte, categorii si principii.John Bernal, vorbind despre rolul stiintei, precizeaza ca aceasta este un factor important pentru dezvoltarea actului de creatie si un nencetat izvor de idei generale si principii filozofice despre lume (John Bernal, "stiinta n istoria societatii", Bucuresti, 1964, pag. 28). El atrage atentia asupra unui dublu nteles al stiintei: - ca institutie, n sensul de organizatie de oameni care ndeplinesc n societate anumite roluri; - ca metoda, cu sensul de ansamblu de procedee, mijloace prin care se dezvaluie aspecte si legitati noi ale lumii, dar n care se regasesc si reminiscente cu valoare traditionala.Definitia de mai sus presupune cateva precizari : 1. Orice stiinta prezinta caracteristici esentiale precum :- veridicitatea - redarea n enunturi adevarate a aspectelor pe care le descopera n domeniul ei de cercetare;- rationalitatea - corectitudinea sub aspect logic a enunturilor;- verificabilitatea - enunturile ei sa se confirme n valoarea lor generala de adevar prin metode de verificare, referitoare la domeniul de referinta;- perfectibilitatea - disponibilitatea de a integra descoperirile noi n sistemul sau explicativ.2. Nu orice opinie are valoare de cunostinta. Pentru ca o propozitie sa aiba valoarea cunostintei sunt necesare doua conditii : - sa fie temeinica;- sa fie adevarata.3. Pentru ca un ansamblu de cunostinte sa fie numit stiinta, sunt necesare urmatoarele conditii :- sa aiba un obiect de cunoastere, respectiv un domeniu propriu de cercetare conceptuala;- sa posede un limbaj propriu, riguros definit;- sa se ntemeieze pe un sistem propriu de principii, legi, notiuni si categorii;- sa utilizeze metode si tehnici adecvate de cercetare, formuland principii de metoda, reguli, criterii operationale;- sa cuprinda ipoteze si teorii competitive pentru explicarea diferitelor aspecte ale domeniului cercetat;- sa permita predictii si retrodictii. (A se vedea si Gh. C. Mihai, Radu T. Motica - "Fundamentele dreptului. Teoria si filozofia dreptului", Ed. All, Bucuresti, 1997).Ca fenomen social si ca forma specifica de activitate umana, stiinta nu poate fi analizata doar din perspectiva sincronica - drept un sistem de idei, reprezentari, teorii (imagine statica) - ci ca un sistem n diacronia lui, cu o anumita istoricitate si evolutie, care produce continuu noi cunostinte.n acest sens se discuta despre incompletitudine, caracter perimat al unor cunostinte, lipsa de actualitate, depasirea teoriei de catre realitatea factuala, etc.Exista multe clasificari ale stiintelor, luandu-se drept criteriu obiectul (domeniul) de cercetare, metodele, raporturile cu alte stiinte.Exista o clasificare clasica trihotomica, acceptata si n postmodernism, pe domenii largi ale existentei : stiinte ale naturii; stiinte despre societate si stiinte despre gandire.Functie de referentul descris si de explicat se identifica doua subsisteme :- subsistemul stiintelor despre existenta (stiinte ale naturii, socio-umane; despre gandire)- subsistemul stiintelor actiunii (stiinte organizationale, stiinte tehnice, stiinte instructiv-educationale).stiinta dreptului este componenta a stiintelor socio-umane A. Botez (n "stiintele sociale si mutatiile contemporane n epistemologie", vol. "Epistemiologia stiintelor sociale", Bucuresti,1979, pag. 95) prezinta tabloul stiintelor sociale astfel :1. stiinte de tip nomotetic, avand ca obiect activitatile umane si ca scop stabilirea legilor si relatiilor functionale corespunzatoare (economia, politologia, sociologia, demografia, lingvistica, etc.);2. stiintele ce au ca obiect istoria, iar ca scop reconstituirea si interpretarea trecutului (stiintele istorice);3. stiintele care delimiteaza lumea dominata de norme, obligatii si atributii, avand drept obiect aspectele normative ale activitatii umane (stiintele juridice, etica);4. stiintele ce au ca obiect activitatea cognitiva, ca activitate esential umana si ca scop cercetarea epistemologica a stiintei (epistemologia).n cadrul oricarui subsistem de cunoastere stiintifica exista o stiinta ce abordeaza generalul si esentialul din domeniul sau, cautand-ui explicatii generice, fixandu-le n notiuni fundamentale; notiunile fundamentale constituie repere epistemologice ale stiintelor particulare din fiecare subsistem. Asemenea stiinte sunt numite fundamentale (economia generala, psihologia generala, estetica, istoria, etc.).stiintele juridice, ca subsistem, apartin subsistemului stiintelor socio-umane; subsistemul stiintelor juridice are ca domeniu de cercetare modalitatea de fiintare a socio-umanului numita drept (vezi Gh. Mihaiu, Radu T. Motica, op. cit.). 1.2. Dreptul si stiinta dreptuluiDreptul reprezinta dimensiunea juridica a societatii ca ansamblu de reguli de conduita obligatorii care consfintesc drepturi, libertatii si obligatii ale oamenilor n relatiile lor reciproce si a caror respectare este asigurata, la nevoie, de catre forta publica.Asadar, nu se confunda dreptul, ca realitate socio-umana, ca mod de disciplinare a comportamentelor intr-o comunitate - cu studiul acestei realitati, cu stiinta care i cerceteaza legitatile, regularitatile, geneza si modalitatile de implicare si determinare a comportamentului uman.stiintele juridice (stiinta dreptului) studiaza legile existentei si evolutiei statului si dreptului, institutiile politice si juridice, formele lor concret-istorice, corelatia cu celelalte componente ale sistemului social, influentele institutiei politico-juridice asupra socialului si ale acestuia asupra primelor.Dreptul, ca fenomen normativ - fiind determinat de scopuri care se impun actiunii - reprezinta ncercarea de disciplinare si coordonare a relatiilor sociale, n vederea promovarii unor valori acceptate de societate precum: proprietatea, siguranta juridica si securitatea libertatilor individuale, societatea civila, etc.(vezi Gh. Mihaiu, Radu I. Motica).stiinta dreptului formuleaza principiile generale n baza carora dreptul si structureaza un mecanism adecvat - eficient si adaptat la omul real, concret - de influentare a comportamentului, n temeiul unor cerinte valorice. Ea este o stiinta explicativa, cu un statut specific, dar si o stiinta normativa.Ca stiinta explicativa, stiinta dreptului studiaza natura juridicului, caracteristicile sale structurale, raporturile cu alte stiinte, raporturile interne ale sistemului juridic.stiinta dreptului nu se limiteaza la studiul normei juridice, a jurisprudentei si contractului (nu se confunda cu o exegeza a textelor normative), ci supune procesului explicativ-interpretativ contextul social-cultural n care apar si fiinteaza normele si institutiile juridice, cooperand n acest proces cu toate stiintele sociale-economia politica, istoria, demografia, sociologia, politologia, statistica precum si cu filozofia (a se vedea N.Popa - Teoria generala a dreptului).n acest sens sunt de actualitate aprecierile lui Schelling si Titu Maiorescu, dar si lipsite de temei precizarile lui August Comte referitoare la caracterul nestiintific al dreptului care ar impune disparitia sa din sistemul stiintelor. [1] Statutul specific al stiintei dreptului rezulta din specificitatea domeniului relatiilor si structurilor sociale analizate - domeniul participarii oamenilor la circuitul juridic, ca subiecti de drepturi si obligatii juridice, cu toate consecintele ce decurg de aici. Cooperarea oamenilor n acest domeniu al realitatii sociale implica interventia dreptului n scopul ordonarii si dirijarii comportamentelor, impunandu-le reguli normative, modele, programandu-le ntr-un sens anume actiunile si limitandu-le, n temeiul unor sanctiuni ce tin de coexistenta libertatilor, dreptul "absolut" de manifestare (vezi N.Popa, op.cit., pag. 8).n sinteza: a. obiectul stiintelor juridice l constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic n complexitatea sa: dreptul ca ansamblu de norme, drepturile subiective, relatiile juridice si ordinea de drept din societate, constiinta juridica;b. dreptul este un aspect al vietii sociale supus investigatiei stiintifice;c. n cadrul stiintelor sociale, stiinta dreptului (stiintele juridice) se distinge (alaturi de etica) ca o stiinta normativa ntrucat segmentul esential din viata sociala, fenomenul studiat este reprezentat de normele juridice;d. stiinta juridica opereaza cu concepte, definitii si n deosebi cu formulari de legitati de tipul postulatelor si principiilor; propozitiile ce formuleaza aceste legitati nu se confunda cu normele juridice (legi, decrete, acte normative diverse) ntrucat primele reprezinta concluzii stiintifice, aprecieri si judecati de valoare n urma studierii dreptului n toate ipostazele existentei sale, n timp ce secundele (normele juridice) sunt prescriptii, reguli interactive stabilite de puterea publica (deci, segmente factuale ale existentei n plan social) - opinie exprimata n literatura de specialitate.Formularile stiintei juridice (pe care Kelsen le numeste propozitii de drept) sunt descriptive, nu au caracter imperativ, ci pot fi adevarate sau false, avand functia de cunoastere a dreptului. Normele juridice (dreptul) contin prescriptiuni, sunt imperative ( "sa faci!", "sa nu faci!", "sa dai!") si asigura exercitarea autoritatii juridice reprezentata de organele publice; ele permit actiuni dar si limiteaza actiuni comportamentale (vezi Gh. Mihaiu, Radu T. Motica).Belgianul Francois Rigaux sustine ca primul obiect al stiintei dreptului este de a restaura conexiunile ntre normele juridice aplicate de practicieni si situatiile juridice traite de oameni, de a elucida fenomenele dreptului si de a identifica scopurile pe care le serveste (scopurile sunt determinate de alegerea politica, fiind deci vorba de politica juridica sau legislativa). [2] Analizand transpunerea potentiala a cunostintelor juridice n stiinta, Mircea Djuvara spunea ca aceasta posibilitate se contureaza n real atunci cand, avand ca obiect un numar cat mai mare de acte din cele care se ocupa dreptul, le ordoneaza si le leaga dupa [3] caracterele lor esentiale prin notiuni sau principii juridice universal valabile, ntocmai ca si legile naturii. 1.3. Sistemul stiintei dreptuluiDreptul - ca ansamblu al normelor juridice cu rol de ordonare si orientare a comportamentului uman a constituit nca din antichitate obiect de reflectie si cercetare pentru gandirea umana, realizandu-se un studiu asupra acestuia dintr-o dubla perspectiva:- perspectiva filozofica: Platon, Aristotel, Toma d?Aquino, Hugo, Grotius, Bodin, Hume, Locke, Montesqieu, Rousseau, Kant, Hegel, Marx, Rawls, Nozik, Berlin, Hayek s. a.- perspectiva juridica: Gaius, Ulpian, Papinian, Modestin, Innerius (glosator medieval), scoli juridice din Italia, scoala franceza reprezentata de Cujas, scoala de la Oxford, Eike von Repkow (Germania), Kelsen s. a.Trebuie precizat ca despre o constituire a stiintei juridice ca o ramura distincta a stiintelor sociale, avand la randul sau un sistem propriu, cu discipline distincte, se poate vorbi abia ncepand din secolul al XIX-lea.Forma normativa a dreptului este studiata dintr-o perspectiva globala, fixandu-se cunostintele despre ea n categorii fundamentale, n enunturi cu valoare de lege, validate pentru ntregul sistem de catre Teoria generala a dreptului (stiinta n care notiunile, categoriile, principiile, legile au generalitate maxima, ele reprezentand fundamentul metodologic si epistemologic al tuturor celorlalte stiinte juridice (a se vedea N. Popa - Teoria Dreptului n sistemul stiintelor juridice, Analele Universitatii Bucuresti, Drept, 1991).Analiza dreptului (tot ca ntreg) din punctul de vedere al devenirii si evolutiei sale, al diacroniei, este realizata de catre Istoria dreptului- fundament metodologic si epistemologic pentru stiintele istorico-juridice (Istoria dreptului romanesc, Istoria dreptului european, Istoria teoriilor si doctrinelor juridice etc.).Dar forma normativa juridica nu are doar o structura diacronica, ci si sincronica : penala, civila, administrativa etc. stiintele juridice care studiaza formele particulare ale formei normative generale se numesc stiinte juridice de ramura (particulare). O stiinta de ramura- dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul familiei, dreptul civil, dreptul penal etc. - cerceteaza ceea ce are general, esential, functional si necesar structural o ramura de drept, constituita dintr-un ansamblu de norme si institutii juridice care reglementeaza un ansamblu de relatii sociale.Astfel:Totalitatea reglementarilor relatiilor sociale cu continut patrimonial (raporturi referitoare la drepturile reale si raporturile obligationale) si personal nepatrimonial (referitoare la identitatea persoanelor, la integritatea acestora si la creatia intelectuala) prin metoda de reglementare a egalitatii juridice a partilor reprezinta ramura dreptului civil, iar studierea acesteia revine stiintei dreptului civil; Totalitatea reglementarilor prin care se stabilesc faptele sociale considerate infractiuni, pedepsele si dreptul statului de a trage la raspundere pe vinovat-infractor, aparandu-se astfel principalele valori sociale, prin metoda subordonarii uneia din parti (vinovatul) celeilalte (statul) , reprezinta ramura de drept penal iar studierea acestei ramuri revine stiintei dreptului penal.Exista o diversitate de ramuri de drept - dreptul constitutional, dreptul fiscal, dreptul financiar, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul comercial, dreptul familiei, etc., fiecare facand obiectul unei stiinte juridice sau stiinte juridice de ramura.Urmand trihotomia taxonomica adoptata de UNESCO, alaturi de elementele de mai sus la sistemului stiintelor juridice, trebuie precizate cele care constituie subsistemul stiintelor juridice tehnice (stiinta dreptului procesual civil, stiinta dreptului procesual penal, criminalistica. Exista si puncte de vedere conform carora procedurile sunt ramuri de drept, nsa, le consideram tehnice ntrucat studiaza faptele, etapele, operatiile, procedeele de reglementare ale procesului civil sau penal, a se vedea n acest sens si opinia exprimata de Gh. Mihaiu, Radu T. Motica).Unele stiinte din afara sistemului stiintelor juridice participa la cunoasterea metodica si cunoasterea dreptului prin aplicatiile lor: astfel stiintele medicale contribuie prin aplicatia numita "Medicina legala", statistica prin aplicatia numita "Statistica judiciara", sociologia prin aplicatia numita "Sociologie juridica", psihologia prin "Psihologia juridica", retorica prin "Retorica juridica", Logica prin logica juridica (vezi N. Popa, op.cit., pag. 13; Gh. Mihaiu, Radu T. Motica).ntre sistemul stiintelor juridice si celelalte stiinte socio-umane exista interdependente cognitive ca urmare a unitatii domeniilor lor de referinta si cercetare (socio-umanul). 1.4. Functiile stiintelor juridicen general, demersul cunoasterii stiintifice- demers realizat implicit la nivelul fiecarei stiinte - presupune: - descoperirea faptelor brute;- fixarea faptelor brute ca date n limbajul specific (trecerea la faptele stiintifice);- elaborarea, n temeiul faptelor stiintifice, a ipotezelor si teoriilor, a caror veridicitate este verificabila (vezi Mircea Flonta, op.cit.; Gh.Mihaiu, Radu T.Motica, op.cit.).Din acest demers se contureaza cele doua dimensiuni ale stiintei:- dimensiunea descriptiva - stabilirea si fixarea metodica a faptelor stiintifice - dimensiunea teoretica- elaborarea de ipoteze si teorii.Prin ipoteze si teorii o stiinta informeaza cognitiv despre (ceva determinat) si explica domeniul pe care l cerceteaza; prin explicarile ei, stiinta face accesibil ratiunii domeniul respectiv, l face deci inteligibil.Avand cunostinta de un fapt (sau o succesiune de fapte), explicarile n legatura cu el (ele ) vizeaza raspunsuri la ntrebari legate de necesitatea prezenta sau trecuta (de ce este necesar? de ce a fost si nu mai este necesar? de ce a devenit necesar? etc). Aceste raspunsuri evidentiaza raporturi cauzale, (raporturi de mecanism) raporturi independente de subiectul cercetat atat n producerea, cat si n existenta lor.Explicatia poate fi:a.nomoligic-deductiva (nomos=lege) -cand raspunde de ce fenomenul X a fost necesar sa se produca, modifice, dispara n baza unei legi cunoscute deja (ideea de necesitate si lege se refera la relatii obiective, imanente, conform firii relatiilor -deoarece legea e o corelatie existentiala uniforma, generala ntre entitati). O asemenea explicatie conduce la predictii riguroase (calculul eclipselor de luna pentru urmatorii 50 000 de ani determinismul laplacean). b.inductiv-probabilistica - raspunde ca A probabil, ntr-un grad oarecare se produce n baza producerii seriei Aa???An. Termenul juridic de cauza nu se identifica cu cel filozofic; Termenul romanesc (juridic) este preluat din latinescul "causa" care reprezinta traducerea grecescului "aitia"-vina (la greci, cauza este ceea ce tulbura starea de armonie, ea facandu-se vinovata de ncalcarea "logos-ului" - ordinii naturale-. Vinovatia e legata de responsabilitate, aceasta e corelata cu premeditarea, intentia si actiunea, ori a extinde la natura cauza ca vina, este o antropomorfizare a naturii (lucru superstitios). Vorbind despre distinctia ntre a face lucrurile si a "cauza lucruri", Georg von Wright scrie: "Este convenabil sa distingem ntre a face lucruri si a cauza lucruri si, deci, ntre abilitatea de a face si abilitatea de a cauza. Facand anumite lucruri noi cauzam alte lucruri. Ceea ce cauzam (determinam) astfel sunt efectele actiunii noastre. Ceea ce facem este cauza acelor efecte. Voi numi cauza rezultatul, iar efectele-consecintele actiunilor noastre. Lucrul facut este rezultatul unei actiuni, lucrul cauzat este consecinta unei actiuni? Conexiunea dintre o actiune si rezultatul ei este una intrinseca, logica, si nu una cauzala (extrinseca). Daca rezultatul nu se materializeaza, actiunea pur si simplu nu a fost executata ?E o eroare grava sa consideram actul (actiunea nsasi) ca o cauza a rezultatului ei?.Cand spunem ca o cauza produce un efect nu ntelegem prin aceasta ca o cauza - prin faptul ca face ceva- determina efectul. Datorita faptului ca aceasta se ntampla, cauza se produce. A spune ca noi cauzam efecte nu nseamna a spune ca noi suntem cauza (ci noi facem lucruri care apoi, n calitate de cauze, produc efecte, "actioneaza sau opereaza drept cauze". [4] Textul particularizeaza stiintele juridice care explica realitatea actiunilor umane n forma normata juridic, adica a ceea ce trebuie (juridic) sa fie, n conexiune cu realitatea sociala actuala si cu acea posibila, n cautarea unor legitati proprii integrate n legitati sociale generale (apud. Gh. Mihaiu, Radu T.Motica).(NOTa Pentru seminar se vor clarifica aspectele raporturilor cauzale; relatia cauzala ca relatie de succesiune logica; fapte consumate, tentativa, tentativa imperfecta etc.) Explicarea din stiintele juridice prezinta urmatoarele caracteristici:- este teleologica-ntrucat explicatul ei este actiunea umana (actiunea este orientata catre un scop - proiectia ideala asupra finalitatii actiunii);- are caracter normativ- deoarece explicatul ei este actiunea umana care trebuie sa fie (solicitata imperativ);- este cauzala- daca explicatul ei este un element al comportamentului neinterpretat intentionalist.Actiunea umana are, pentru agentul ei, un sens- scopul- care i premerge, iar rezultatul acestei actiuni este scopul nsusi (proiectia ideala devenita realitate, conturata n realitate) nfaptuit; explicam telelogic, ntrucat ratiunile actiunii se gasesc n scopurile activantului, cu o puternica ncarcatura subiectuala, purtatorul scopului urmarindu-l dinainte si pe parcursul nfaptuirii lui (constientizarea scopului - exemplul celebru al diferentei albinei si paianjenului fata de arhitect). Normele juridice sunt mecanisme formale pentru a impune oamenilor sa faca anumite lucruri ntr-un anumit fel (cadrul prescriptiv- o anumita orientare a scopului), astfel ca ordinea generala a faptelor sociale sa se afirme netulburata.stiintele juridice explica, asadar, teleologic si normativ lumea telelogic-normativa a dreptului, componenta a vietii sociale, desfasurata teleologico-normativ (Gh. Mihaiu, R. I. Motica).Forma normativa juridica vizeaza lumea lui "trebuie sa fie" juridica-la Kant, n morala "ce trebuie sa fac?", altfel spus, ceea ce e interzis, obligatoriu, permis sa fie juridic se cere imperativ sa fie, sub amenintarea unei sanctiuni din partea unei autoritati publice recunoscute. stiintele nu-si trateaza neutral-descriptiv domeniile, ci descriptiv-critic, n sensul ca demersul lor nu este un demers n sine, nchis, ci un demers ce presupune raportare la valori: la justitie, la dreptate, la bine, la util, la coerenta. n masura n care componente ale domeniilor juridice contrazic sau contravin, sau se ndeparteaza de aceste valori, stiintele juridice si asuma misiunea sa propuna solutii teoretice. Caracterul descriptiv-critic al stiintelor juridice explica unghiul de vedere metajuridic al cercetarilor stiintelor juridice, adica:- un unghi de vedere filozofic sub aspect ontologic (sunt stiinte sociale de un anumit tip); - un unghi de vedere axiologic (sunt stiinte ce raporteaza normele juridice la valori transjuridice);- un unghi de vedere antropologic (sunt stiinte ce au n vedere- implicit sau nemijlocit- perfectibilitatea omului ca homo juris), (vezi Gh. Mihaiu, R. I. Motica).Deci, functiile stiintelor juridice sunt :- explicarea teleologic-normativa- implicarea teoretic-critica- universalitatea pragmatica (daca stiinta este cunoasterea metodica a generalului, cum spunea Aristotel) si daca fiecare sistem national are aceleasi note fundamentale, cu particularitatile proprii, atunci o stiinta juridica realizeaza universalitatea descriptiilor cu specificitatea descriptiilor ei cu specificitatea criteriilor ei aplicative). 1.5. Teoria generala a dreptului si locul ei n sistemul stiintelor juridice (stiintei dreptului)n "Teoria dreptului n sistemul stiintelor juridice" (Analele Universitatii Bucuresti, 1991) Nicolae Popa subliniaza ca cercetarea fenomenului juridic nu poate fi restransa nici la nivelul istoricitatii sale, nici la nivelul unei tratari de tip particular- adica a formelor dreptului pozitiv, activ, n vigoare ntr-o anumita tara, ci trebuie realizata prin surprinderea aspectelor de generalitate, a constantelor dreptului. Studiul conceptelor, categoriilor si principiilor fundamentale ale dreptului este realizat de Teoria generala a dreptului. n cadrul Teoriei generale a dreptului sunt elaborate concepte precum: dreptul (esenta, continutul si forma dreptului), norma juridica, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridica, raspunderea juridica, etc. Demersul fundamentarii acestor concepte prezinta ca punct initial datele furnizate de stiintele juridice de ramura si stiintele juridice istorice, asigurandu-se astfel, la nivelul conceptelor posibilitati de identificare, delimitare, ordonare si structurare a realitatii juridice.Teoria generala a dreptului este stiinta juridica despre fenomenul dreptului si cerceteaza structurile, mecanismele sistemului de drept n care ntalnim aplicatiile conceptelor filozofice: fenomenul juridic, dreptul obiectiv, raporturile juridice, constiinta juridica, ea valorifica diverse conceptii filozofice la nivelul unor domenii ale acestora precum ontologia, epistemologia, antropologia, axiologia, etica. Ea cuprinde ipoteze si teorii competitive despre ceva determinat obiectul la care se refera si l explica, ale carei legi cauta a le descoperi: fenomenul dreptului si celelalte componente ale fenomenului juridic.Fenomenul dreptului, n dubla sa ipostaza-drept obiectiv si drept subiectiv- este componenta a fenomenului juridic care, pe langa fenomenul dreptului cuprinde: faptele juridice, raporturile juridice, constiinta juridica, formele institutiilor analizate cu caracter juridic (Gh. Mihaiu, R. T. Motica).Teoria generala a dreptului cuprinde acel set conceptual prin care stiinta dreptului judeca, explica realitatea juridica; ea surprinde caracterele proprii si permanente ale fenomenului juridic, spre a-l defini si a-i contura spatiul n cadrul sistemului social istoric din care face parte. Ei i sunt proprii doua perspective de cercetare a fenomenului juridic:- o perspectiva filozofica-studiul necesitatii si posibilitatii principiale a dreptului; - o perspectiva stiintifica- studiul cauzelor concrete, a modului istoric determinat al aparitiei si formelor de manifestare ale fenomenului juridic (realitatii juridice). "Teoria generala a dreptului are un limbaj propriu care exprima n termeni definiti, fundamentali pentru celelalte stiinte juridice, ceea ce este general si necesar ntregimii normative juridice. De pilda, stiinta dreptului civil utilizeaza conceptul de raport juridic civil, spre deosebire de stiinta dreptului penal care utilizeaza conceptul de raport juridic penal ntrucat primul vizeaza o relatie de egalitate ntre subiecte, iar cel de-al doilea, o relatie de autoritate, dar ambele concepte si au originea n notiunea generica de raport juridic utilizata de Teoria generala a dreptului". n acelasi timp, fiecare stiinta juridica de ramura opereaza cu concepte proprii :Exemplu : - bunuri fungibile, bunuri generice, succesiune, obligatie, uzufruct, nulitate, contract sinalagmatic, drepturi personale nepatrimoniale, etc. n dreptul civil;- recidiva, infractiune, participatie improprie, concurs de infractiuni, amnistie, gratiere, etc., n dreptul penal;- autonomie, retractare, functie publica, revocare, anulare, etc. n dreptul administrativ;- suspendarea temporara a contractului individual de munca, destituire, transfer, n dreptul muncii etc.Se poate spune ca Teoria generala a dreptului ajunge la abordarea regularitatilor fenomenului juridic utilizand datele furnizate de stiintele juridice de ramura (deductiile, axiomele si postulatele dobandite prin sinteza sunt raspunsuri la problemele practicii) dar, la randul ei, ofera acestor discipline instrumentele epistemologice necesare cercetarii proprii. Teoria generala a dreptului, studiind esenta fenomenului juridic, elementele sale de universalitate, nu este afectata de aspecte precum intrarea n vigoare, modificarea, abrogarea, aspecte specifice dreptului pozitiv precum dreptul civil, penal, administrativ etc., unde, puterea legislativa dintr-un stat are capacitate de interventie, ducand la aparitia sau abrogarea unor norme n vederea satisfacerii idealurilor de drept, justitie, libertate (a se vedea si N. Popa, Teoria generala a dreptului). 1.6. Metodele cercetarii stiintifice a dreptuluiTermenul "metoda" provine din limba greaca unde "methodos" are semnificatia de cale, drum, mod de expunere. Preocuparile pentru perfectionarea metodei au dus la constituirea metodologiei - a teoriei, stiintei despre metoda. La general, metoda poate fi definita drept un ansamblu concertat de operatii intelectuale (ce pot consta n principii si norme) care sunt utilizate pentru cunoasterea unor elemente ale unui fenomen sau a fenomenului n ntregul sau.Principalele metode ale cercetarii juridice sunt :a. Metoda logica - avand temei n caracterul eminamente deductiv al stiintei dreptului, Teoria dreptului, toate stiintele juridice se folosesc de categoriile, legile si rationamentele logicii. Forma logica esentiala a oricarei deductii analitice sau sintetice- este silogismul. Asa cum preciza Athanasie Joja- "procedeele stiintelor variaza, nsa nu si formele si esenta rationamentului, de aceea nu se poate vorbi decat cu o reservatio mentalis.. despre o deductie juridica". [5] Tocmai prin caracterul sau eminamente sistematic, dreptul, ca stiinta, se apropie considerabil de matematica, apropiere ce rezulta din caracterul logic intrinsec al sau. Binenteles, aceasta apropiere nu vizeaza continutul celor doua stiinte, ci forma, respectiv necesitatea stringenta a probei si formarii ipotezelor. Elaborarea normelor juridice trebuie sa se realizeze - pentru ca norma sa aiba consistenta- prin respectarea principiilor logicii formale. n acelasi timp, o norma procedurala de drept obliga pe acela care face o afirmatie n fata instantei s-o dovedeasca, stabilind si reguli ce alcatuiesc tehnica dovezii.S-a discutat mult n legatura cu existenta logicii juridice ca logica regionala. Punctele de vedere sunt diferite: profesorul Gh. Enescu considera ca exista o logica judiciara n cadrul logicilor normative [6] iar profesorul Petre Botezatu recunoaste rolul dreptului n construirea teoriei argumentarii. n general, se are n vedere utilizarea regulilor n activitatea practica de realizare a dreptului (logica judiciara) si mai putin un domeniu distinct de aplicare a logicii n procesul specific de cunoastere juridica.b. Metoda comparativaComparatie este operatia ce urmareste constatarea unor elemente identice sau divergente la doua fenomene.Compararea sistemelor de drept din diferite state, a caracteristicilor ramurilor de drept, institutiilor si normelor acestora se dovedeste utila si eficienta n analiza fenomenului juridic, mai ales pentru statele membre UE sau aspirante, ntr-un dublu scop :- compatibilizarea institutionala si procedurala;- asigurarea deschiderii sistemelor de drept existente n plan national catre normativitatea euro-atlanticaAceasta procedura a determinat recunoasterea, n cele mai multe sisteme de nvatamant juridic a unei ramuri stiintifice-stiinta dreptului comparat, ndeosebi ca urmare a amplificarii interdependentelor economice, culturale institutionale si militare dintre state.n forma initiala, conceptia asupra necesitatii dreptului comparat apare n primele decenii ale sec XX, o data cu criza evidenta a liberalismului-cand se avanseaza si primele idei referitoare la o forma metodologica universala de studiere a dreptului. Apar apoi lucrari ce pun bazele atat pentru o metoda a dreptului comparat, cat si ale unei stiinte autonome a dreptului comparat. (L. J Constantinesco, R. David, V.D. Zlatescu).Scopurile specifice ale metodei comparative sunt determinate de raporturile existente intre proprietatile obiective ale categoriilor comparate. Comparatia presupune utilizarea unor instrumente logice precum: clasificari, definitii, analogii. stiinta dreptului comparat a fixat deja anumite reguli care vizeaza utilizarea metodei comparative n drept, printre care : 1. A compara exclusiv ceea ce este comparabil; regula presupune n primul rand constatarea referitoare la apartenenta sistemelor comparate la acelasi tip istoric de drept. Daca sistemele de drept din care fac parte institutiile si procedurile comparate sunt din punct de vedere ideologic opuse, procesul comparativ nu este relevant decat n sensul stabilirii diferentelor (ex: n compararea institutiei proprietatii n regimul totalitar si regimul statului de drept; compararea aceleiasi institutii si a reglementarii ei n dreptul romano-germanic - caruia i apartine si sistemul roman de drept - si sistemul dreptului musulman trebuie utilizata analiza de contrast - comparatia contrastanta: n acest cadru, n statul totalitar, proprietatea este dezindividualizata, cu exceptia unei oligarhii; n dreptul musulman functioneaza teoria teocratica, n conformitate cu care ntregul pamant apartine lui Allah si trimisului sau Mahomed; proprietarul suprem al pamantului islamic este Califul-reprezentant si continuator al profetului, proprietatea este permanenta, neexistand institutia prescriptiei iar modurile de dobandire a proprietatii sunt diferite de cele din dreptul romano-germanic; sau compararea institutiei casatoriei este un alt exemplu de ncalcare a regulii "a compara exclusiv ceea ce este comparabil" ntrucat, n dreptul musulman ea este scoasa din sfera originii divine si trecuta n randul tranzactiilor civile- un contract ncheiat n vederea "dreptului de a se bucura de o femeie", drept recunoscut evident doar barbatului, contract bazat pe unele conditii ce-i asigura valabilitatea: consimtamantul parintilor, prezenta a doi martori, constituirea unei dote, logodna ca preludiu al casatoriei, constand n declaratia barbatului; sunt specifice uzantele privind desfacerea casatoriei, repudierea sotiei si poligamia). Comparatia contrastanta aduce indicii privind reglementarile din sisteme de drept diferite. A se vedea V.D. Zlatescu, Regulile metodei comparative n studiul dreptului, Studii de Drept Romanesc, I, 1989).2. Termenii supusi comparatiei trebuie analizati n conexiunile lor reale, n contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De aici apare necesitatea ca n procesul de comparare sa se plece de la cunoasterea principiilor de drept si a regularitatii care comanda sistemele de drept comparate. Luarea n discutie a principiilor pe langa compararea institutiei si normelor- este necesara pentru a mari potentialul stiintific al cercetarii comparate si pentru a preveni un eventual fragmentarism empiric; de asemenea trebuie realizata cercetarea izvoarelor dreptului, care ofera imaginea pozitiei diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.3. n aprecierea termenului de comparat sa se tina seama nu numai de sensul initial al normei, ci si de evolutia anterioara n timp, n procesul aplicarii normei. n acest proces-mai ales cand textul supravietuieste unor perioade social-istorice diferite, forma initiala a regulii de conduita poate evolua ntr-atat ncat sensul normei apare complet diferit. Cel care compara va trebui n acest caz sa apeleze la literatura de specialitate, sa cerceteze starea moravurilor si influenta traditiilor.4. La baza tuturor comparatiilor trebuie sa stea descoperirea unui numar suficient de indici comuni, a caror existenta permite discutia despre o identitate de fenomene.n concluzie, comparatia faciliteaza constructia tipologiilor juridice si clasificarilor, iar n procesul de legiferare, prin aceasta metoda, se asigura furnizarea de informatii (pentru legiuitor), n legatura cu reglementarile cuprinse n alte sisteme de drept sau n documente juridice internationale.c. Metoda istoricaSe mbina cu istoria dezvoltarii sociale (deci si institutionale) si prezinta importanta prin dezvaluirea sensului evenimentelor trecute, a regularitatilor ce conduc la succesiunea acestora, regularitati ce-si exercita influenta si asupra dreptului, determinand modificari n continutul reglementarilor si fizionomiei specifice institutiilor juridice. Fiecare lege corespunde unei necesitati reale a vietii si exprima o anumita stare a moravurilor. Legea celor XII Table (care a rezistat cu unele modificari timp de 18 secole), opera legislativa a lui Justinian (Codul, Digestele, Institutele), Codul lui Manui (India) Codul lui Hamurabi, etc. sunt atat edificii juridice, dar, n masura egala, sunt si o dovada a evolutiei istorice. si la romani legea tarii (obiceiul pamantului) Pravila lui Vasile Lupu, Pravila lui Matei Basarab, Legea lui Caragea, legile lui Cuza, constitutiile exprima schimbarile petrecute atat n reglementarea raporturilor dintre indivizi si stat, dintre indivizi ca persoane private, cat si evolutia istorica a societatii n subsistemele sale (economic, politic, cultural). n general, dreptul reflecta evolutia sociala si exprima nivelul vietii culturale a unei societati.Vorbind despre rolul metodei istorice n abordarea dreptului si despre corespondenta dintre spiritul unei epoci si nazuinta realizarii dreptului Xenopol lanseaza ntrebarea care-si circumscrie si raspunsul: "Ce sunt toate framantarile popoarelor decat neputinta de a realiza ideea dreptului, sau de a apara aceasta idee atat n relatiile dintre popoare, cat si n cele dintre clasele sociale?".Teoria generala a dreptului si stiintele de ramura abordeaza dimensiunea istorica a conceptelor si categoriilor cu care opereaza. Astfel, plecand de la datele pe care le ofera istoria, n cercetarea institutiilor juridice stiinta dreptului, constatand vechimea lor, le urmareste evolutia, configuratia, functiile, etc.. Teoria dreptului opereaza cu categoria de tip al dreptului , cu cea de bazin de civilizatie juridica, plecand de la datele de cunoastere oferite de stiinta istoriei. De asemenea, originea si aparitia statului si dreptului nu pot fi studiate fara sa se porneasca de la studiile elaborate de istorici. Sunt situatii n care , pe baza unor date istorice, se realizeaza reconstituirea fizionomiei unor institutii ale dreptului, activitate ce permite o analiza retrospectiva cu implicatii n ntelegerea pozitiei respectivelor institutii n dreptul actual. [7] d. Metoda sociologica Existenta dreptului este corelata existentei sociale si toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale. Dreptul este social prin continutul sau, ntrucat, oricare ar fi formele si genurile sale, este ntotdeauna fondat pe recunoasterea colectiva (comuna) , fara de care nu s-ar putea stabili acea corespondenta ntre obligatiile unora si pretentiile altora. Toti marii juristi au privit legea ca pe o realitate cu ncarcatura social-umana: Cicero, Hobbes, Montesquieu, Hugo Grotius, au dovedit corespondenta legilor cu viata sociala n care individul actioneaza; Montesqieu concepea ?spiritul legilor" n relatiile dintre oameni si dintre acestia si mediul nconjurator, definind legile ca raporturi necesare decurgand din natura lucrurilor. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o metoda sociologica n studiul dreptului decat de la nceputul sec XX. Ca stiinta a socialului exprimat n formele sale existentiale, sociologia a debutat prin manifestarea de rezerve fata de stiinta dreptului. Comte excludea stiinta dreptului din tabloul de stiinte imaginat de el; eistand temerea ca gandirea juridica dominata de principiile sale ar putea mpiedica tendinta proprie sociologiei de a deplasa accentul catre factorii constitutivi ai societatii ca sistem. Intersectia sociologiei cu dreptul s-a realizat n 1904, la 100 de ani de la aparitia Codului civil francez, constatandu-se o ramanere n urma a legilor fata de evolutia societatii, o "ntarziere culturala" a dreptului. Acesta nu mai putea oferi ntotdeauna solutii operative pentru aspectele noi pe care viata le consemna. Dreptul se afla "n ntarziere fata de fapte?, ntr-o criza, un declin evident. Se apeleaza la sociologie, cercetandu-se, dincolo de norma juridica, mediul social care conditioneaza dreptul. Sociologia aduce asupra dreptului o viziune noua, definindu-l ca fapt social, resintetizand sursele evolutiei si influentei dreptului asupra societatii, oferind stiintelor juridice o metoda rationala de studiere a fenomenului social. Juristul german Eugen Erlich prin lucrarea sa "Bazele sociologiei dreptului ? introduce punctul de vedere sociologic n cercetarea dreptului, adept al "liberului drept", acesta fundamenteaza necesitatea unei cercetari mai cuprinzatoare a realitatii juridice, care nu se reduce la studiul normelor si institutiilor juridice ci si a factorilor sociali ce influenteaza dreptul ("dreptul viu").Cercetarea sociologica ia apoi amploare, n abordarea fenomenului juridic prin contributia unor sociologi precum Gabriel Tarde, Emile Durkheim, Max Weber, Georg Simmel dar si a unor specialisti n drept precum Theodor Geiger, Rudolf Stammler, H. Levy Bruhl, Maurice Hauriou, Renato Treves Jean Carbonier. n Romania s-a remarcat scoala sociologica monografica organizata si condusa de Dimitrie Gusti ( cunoscuta n Europa sub denumirea de "scoala sociologica de la Bucuresti"), cercetarile de axiologie juridica realizate de Petre Andrei, lucrarile elaborate de Mircea Djuvara, Eugeniu Sperantia, Mircea Manolescu, Traian Herseni.Metoda sociologica aplicata n drept ofera o perspectiva noua n studiul realitatii juridice, ca realitate sociala, verificand modul n care societatea influenteaza dreptul si accepta la randu-i influenta din partea acestuia. Atat stiintele juridice cat si sociologia juridica au ca obiect dreptul nsa, primele l studiaza din interior, sociologia juridica apare ca abordarea extrinseca. Conform afirmatiei lui Jean Carbonier, cercetarea sociologica a dreptului evidentiaza ca ntre fenomenele sociale exista unele care au un caracter juridic deosebit - legile, activitatea jurisdictionala, activitatea administrativa- denumite uneori si fenomene juridice primare, ntrucat esenta lor evident juridica le face sa se identifice cu dreptul. [8] Exista nsa si fenomene juridice secundare, n care elementul juridic este mai putin evident, precum responsabilitatea, statutul si rolul individului, autoritatea, chiar suveranitatea limitata iar cercetarile sociologico-juridice abordeaza ambele tipuri de fenomene.Folosind metode specifice precum observatia, sondajul de opinie, ancheta sociologica, chestionarul, interviul sociologia juridica abordeaza domenii precum: crearea dreptului, gradul de cunoastere a legilor de catre cetateni si organele de stat, pozitia subiectilor fata de reglementarile juridice n vigoare, cercetarea cauzelor concrete ale ncalcarii dreptului, limitele reglementarii juridice, raportul dintre sfera reglementarilor juridice si extrajuridice etc. Cercetarea sociologica juridica (metoda sociologica) poate fi utilizata de catre legiuitor pentru a-si procura informatii n legatura cu masura n care legea este respectata, si n ce proportie si gaseste suport din partea sentimentului juridic comun.n concluzie, ntrucat dreptul este o realitate sociala iar regulile de drept prezinta consecinte importante pentru destinul individului juristii nu se pot izola printr-o tehnica exagerata, ei fiind nevoiti sa ia n calcul aspectele sociologice ale dreptului. e. Metodele cantitativeDescifrarea, explicarea, propunerea de decizii si prognozele se bazeaza pe aprecieri teoretice argumentate prin experienta dobandita de studiul cazurilor singulare. n statele occidentale s-a dezvoltat o ramura specializata- jurometria- care pleaca de la procedeul cazuistic, ca un mod de abordare orientat spre cazul singular. Necesitatea introducerii unor metode cantitative n cercetarea stiintifica si n practica dreptului a izvorat din nevoia de a conferi valente noi cercetarii, n corelatie cu unitatile practice. Utilizarea calculatorului si constituirea informaticii juridice conduce la cresterea eficientei procesului decizional. Profesorul Vladimir Hanga, vorbind despre rolul ordinatorului n deciziile cu caracter "repetitiv" subliniaza deschiderea lumii juridice catre domeniul unei stiinte cu impact imediat- informatica, ndeosebi n domeniul deciziilor administrative, caracterizate prin faptul ca n continutul lor se face aplicarea mecanica si identica (pentru aceleasi categorii de fapte) a unor norme juridice la situatii reductibile n formele matematice finale. [9] Pe plan mondial cercetarile de informatica juridica au fost orientate n urmatoarele directii:- elaborarea si sistematizarea legislatiei;- evidenta legislativa;- evidenta deciziilor de practica judecatoreasca (precedentele judecatoresti);- stocarea si sistematizarea informatiei stiintifice juridice;- evidente criminologice;- evidente infractionale si contraventionale etc. n planul evidentei legislative, calculatorul ofera datele necesare aprecierii exacte a corelatiilor dintre reglementari, realizand recensamantul exhaustiv al normelor ce pot intra n conflict, incompatibilitate si disfunctiile posibile.Consiliul Europei (Directia Afacerilor Juridice) si Comisia Europeana (prin Serviciul juridic) coordoneaza activitatile privitoare la unificarea cercetarilor n domeniul legislatiei comunitare operand prin experti pentru utilizarea informatiei juridice n domenii privind tratatele internationale, reglementarile interne, date de statistica juridica etc.S-a spus chiar problema utilizarii calculatorului n pronuntarea unor solutii n procesul judiciar, al substituirii judecatorului, fapt imposibil ca urmare a nevoii individualizarii faptei, precum si a individualizarii pedepsei; instanta trebuie sa realizeze o evaluare a fiecarei spete, sa ia n considerare circumstantele atenuante si agravante, circumstantele personale, particularitatile fiecarui participant n proces ( reclamant, parat, inculpat, parte civila, parte responsabila civilmente).n general, metodele cantitative aplicate n drept au meritul de a contribui efectiv la perfectionarea reglementarilor juridice, la sporirea eficientei lor sociale, la mbunatatirea activitatii practice de realizare a dreptului. 2.Concluzii1.Teoria generala a Dreptului are o organizare interna logica, capabila sa ndeplineasca functia sa de explicare a fenomenului juridic.2.Cunostintele, notinunile si conceptele pe care le extrage din cercetarea globala a fenomenului juridic, sunt sistematizate dupa reguli si tehnici specifice.3.Teoria generala a Dreptului nu inventariaza si nu nsumeaza aritmetic cunostintele si rezultatele cercetarii stiintifice dobandite de stiintele juridice particulare (de ramura) sau stiintele juridice ajutatoare (participative).4.Teoria generala a Dreptului patrunde n complexitateafenomenului juridic pentru a ajunge la formularea conceptelor care sunt expresii sintetice ale analizei si cercetarii pe care o desfasoara.5.Conceptele si categoriile juridice elaborate de stiinta dreptului cuprind ceea ce este valabil pentru toate disciplinele de ramuraBIBLIOGRAFIE: [1] La 1800 Schelling scria: ?stiinta dreptului e o stiinta pur teoretica. Ea e pentru libertate exact acelasi lucru ca mecanica pentru miscare, pentru ca deduce acel mecanism natural sub care fiintele libere pot fi gandite ca atare n raporturi reciproce-mecanism care, negresit, nu poate fi construit decat prin libertate".n 1860 Titu Maiorescu scria: ?stiinta juridica este una de cel mai nalt interes, nu numai pentru unul si altul, ci n general, astfel ncat lipsa de interes pentru ea trebuie privita ca expresie a unui caz absolut nestiintific"; ??pentru omul de spirit, stiinta dreptului este cea mai plina de spirit si cea mai interesanta" (Epistolar, 1856-1864). [2] Francois Rigaux "Introduction a la Science du Droit", Edition Vie Ouvriere, Bruxelles, pag. 7-8. [3] Mircea Djuvara, "Precizari de filozofie juridica. Fascicula I" Tipografia ziarului "Universul", Bucuresti, 1941 pag.7 [4] Georg von Wright ?"Explicatie si ntelegere" Humanitas, 1995 pag. 83-86 [5] Athanasie Joja "Studii de logica" Editura Academiei , Bucuresti 1960, pag. 154[6] Gheorghe Enescu "Filozofie si logica" Editura stiintifica, Bucuresti, 1973, pag.138 [7] Nicolae Popa, op.cit., pag. 34-35. [8] Jean Carbonierr "Sociologie juridique" A.Colin, Paris, 1977, pag. 17-18 [9] Vladimir Hanga "Calculatorul n ajutorul deciziei, Studii de cercetari juridice", I , 1989, pag.73-78