Referat Filosofie. LUCIAN BLAGA SI CRESTINISMUL

label Referate autorenew 2025-09-29, 16:56 history_edu Voica Georgiana Stefania
LUCIAN BLAGA SI CRESTINISMUL Epoca interbelica romaneasca se caracterizeaza, in plan spiritual, prin fericita intilnire dintre cultura si crestinism. "Explozia" culturala fara precedent s-a savirsit pe fondul unei renasteri a spiritului ortodox, dovedind ca presupusa incompatibilitate intre valorile credintei si valorile creatiei este o simpla prejudecata a modernismului iconoclast. Pentru noi, "redescoperirea" ortodoxiei a echivalat cu o rodnica adincire a traditiei nationale (la tendintele catolicismului catre un universalism abstract, ortodoxia a cautat sa raspunda printr-un universalism concretizat in forme nationale, cu un simt acut al firescului si al organicului). Semnificativa ramine trecerea de la traditionalismul "chtonian" al samanatorismului la traditionalismul "uranian" al gandirismului: "Samanatorul a avut viziunea magnifica a pamintului romanesc, dar n-a vazut cerul spiritualitatii sale (...) Peste pamintul pe care din Samanatorul am invatat sa-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe" (Nichifor Crainic, "Sensul traditiei" ). Crestinismul ortodox afirma acelasi autor "e traditia eterna a Spiritului care, in ordinea omeneasca, se suprapune traditiei autohtone" (art.cit.). Aceasta intrepatrundere intre factorul etnic si factorul crestin sinteza de "singe" si "spirit", expresie particulara a armoniei "teandrice" a fost temeiul complexei miscari gandiriste, forma indrazneata de neobizantinism romanesc, replica nationala si ortodoxa la diferitele "spiritualisme" occidentale ale vremii (neotomismul, gunonismul, "existentialismul crestin" si, nu in ultimul rind, o anumita latura a expresionismului). Pentru a denumi aceasta miscare cultural-religioasa (ce numai tangential a avut si un caracter politic "de dreapta"), s-a incetatenit mai ales termenul de "ortodoxism" (eticheta sub care G. Calinescu a tratat-o, cu destula neintelegere, in Istoria... lui). Termenul este insa prea larg si se potriveste mai degraba ansamblului manifestarilor national-crestine ale epocii, care nu s-au redus la "gandirismul" propriu-zis. Sub eticheta de "ortodoxism" mai incap cel putin inca doua "curente" de epoca: scoala lui Nae Ionescu (persiflata de Serban Cioculescu cu denumirea de "trairism", pe care "naistii" de astazi tind sa o ia de buna!) si legionarismul (in ipostaza nazuita de intemeietorul lui, Corneliu Codreanu: aceea de "scoala spirituala" altoita pe traditia ascetica si eroica a crestinismului)[1]. Toate acestea sint manifestari spirituale sau politice incontestabil inrudite, intretaindu-se adesea, dar care nu trebuie confundate. "Ortodoxismul" (fac abstractie aici de intrebuintarile peiorative ale cuvantului[2]) este numitorul lor comun, nici una dintre ele neputandu-l monopoliza; de aceea, ar fi de preferat, pentru fiecare caz in parte, sa sprijinim termenul generic cu cite un atribut particular: ortodoxism gandirist, ortodoxism naeionescian, ortodoxism legionar. Intreaga epoca a fost obsedata de definirea "specificului national"; mai toti marii filosofi si eseisti ai vremii de la cei mai virstnici, din generatia lui N. Iorga (un C. Radulescu-Motru sau un S. Mehedinti), trecind prin generatia medie (cea a lui N. Crainic, Nae Ionescu, L. Blaga si chiar V. Bancila), pina la cei mai tineri, din generatia lui M. Eliade (un M. Vulcanescu sau un C. Noica) asociaza, in diferite grade si din diferite perspective, ortodoxia cu romanismul. Spre sfirsitul perioadei, teologul D. Staniloae va publica chiar un volum intitulat Ortodoxie si romanism, incercind sa sintetizeze, dintr-un unghi de vedere strict teologic, doua decenii de discutii in jurul acestui subiect. Mai toti cad de acord (si nimeni n-a putut aduce contestatii serioase) ca romanismul nu se poate defini integral in afara ortodoxiei. Cu toate acestea si aici sta interesul si performanta epocii viziunile asupra acestui raport, pe cit de incontestabil, pe atit de inefabil, sint de o mare diversitate, asa cum sint si personalitatile "catalizate" de acest nou spiritualism, miscindu-se fascinant intre teologie si filosofie, intre metafizica si arta, intre stiinta si eseu, intre formele apusene si duhul rasaritean, intre "marturiile" trecutului si "aventurile" prezentului, cu un magnific elan creator si iscoditor. "Noua generatie" romaneasca parea cu precadere hotarita (dar si harazita) sa aduca Romaniei Mari "a doua neatirnare" (metafora este a lui N. Crainic): dupa independenta politica, pe cea spirituala. Ne voiam "europeni" in toata puterea cuvintului, dar cu chipul nostru inconfundabil, nu cu "creierii spalati" (asa cum ni se propune in mod curent astazi). Pina la urma totul s-a prabusit, printr-o mare nesansa istorica, in prapastia comunismului ateu si materialist. Astazi insa, ridicindu-ne de pe fundul ei namolos, nu e neavenit sa vedem in "ortodoxismul" interbelic un posibil temei al regasirii noastre de sine, reactivindu-ne si armonizindu-ne energiile creatoare pe linia traditiei crestine romanesti (fara s-o pervertim prin superficialitate sau prin exces si fara a-i contesta alternativele). Iar daca nu putem deocamdata sa rodim la inaltimea celor de odinioara, sa cautam macar a-i intelege si prezenta corect, chiar admitand ca asa cum pretind unii nu ne mai putem recunoaste intru totul in ei. II Lucian Blaga, cel mai implinit ginditor roman, nu poate fi redus la acest context, dar nici nu poate fi inteles in afara lui. Fara a fi stat in fruntea unei "scoli", ca Nae Ionescu, sau in fruntea unei "grupari", ca N. Crainic, Blaga a fost totusi, alaturi de acestia doi, unul dintre directorii de opinie ai epocii (daca nu sub aspect politic, in orice caz sub aspect cultural-artistic). Nefiind nici teolog propriu-zis, nici apologet filosofic al ortodoxiei, el a fost totusi puternic marcat, atit in filosofie, cit si in arta, de problematica si sensibilitatea crestina, mai ales in varianta lor rasariteana. "Crestinismul si ortodoxia" lui Blaga se afla in situatia derutanta de a fi primit, de-a lungul timpului, atit afirmari cit si infirmari violente. Dupa ce la inceput l-au primit cu entuziasm, ca pe unul "de-al lor", ortodoxistii (mai cu seama cei de formatie teologica) au sfirsit prin a-l ataca fatis si chiar sistematic (cazul D. Staniloae), cu rare exceptii (cum a fost aceea a lui N. Crainic insusi, care, desi nu putea fi de acord cu multe "temeritati" teoretice ale filosofului, a evitat sa-l atace public si sa se pronunte categoric asupra lui, chiar si dupa ce Blaga, rupindu-se de gandiristi, l-a tratat cu poate nemeritat de dure accente pamfletare). In contextul politico-ideologic de dupa 1945 (de care nici astazi nu ne putem considera pe deplin emancipati), Blaga a fost atacat inca mai radical (iar o vreme chiar scos din circuitul oficial al valorilor publice), tocmai sub acuzatia ca ar fi fost... "mistic" si "obscurantist", promotor al "ideologiei reactionare a ortodoxismului" ! Pentru ca mai tirziu, cind vremurile se mai imblinzisera, sa nu lipseasca nici incercarile fortate de a fi partial anexat "gindirii progresiste" a materialismului ateu (cazul Al. Tanase)! Prin urmare, se naste intrebarea: care au fost, de fapt, judecate cu seninatate, dincolo de extreme, raporturile lui Blaga cu crestinismul in general si cu ortodoxia in special? Fecior de preot ortodox din Ardeal si copilarind in universul satului traditional (pe care-l va elogia cu atitea prilejuri mai tirziu, mai ales pentru sensibilitatea-i metafizica si pentru deschiderea spre mit), s-ar zice ca Blaga a avut, din capul locului, "pecetea" crestina, deopotriva bisericeasca si folclorica. La o privire mai atenta, lucrurile nu sint atit de simple. Isidor Blaga, asa cum ni-l atesta marturiile, era un preot ortodox destul de atipic: functionar corect al altarului, dar lipsit de entuziasm, avea o gindire mai degraba pozitivista, iar modul lui de viata nu era tocmai cel al unui om evlavios. Chiar educatia pe care a dat-o propriilor copii a fost una fundamental laica, ghidindu-se mai degraba dupa principiile, valorile si metodele rationalismului si eticismului de origine germana. Modestele lui preocupari culturale ne arata un intelectual atras mai mult de abstractiunile filosofice, de noutatile civilizatiei tehnice si, contextual, de viata politica. De la tatal sau, micul Lucian nu putea invata decit o anume deferenta fata de crestinism si religie in general, fara vreo "patima" confesionala. Mai tirziu, el va ajunge, pe cale livresca, la o intelegere mai profunda a ortodoxiei decit o putuse avea parintele Isidor. Nici cu "orizontul" satului traditional nu trebuie sa exageram (in ce priveste strict crestinismul ortodox). "Crestinismul folcloric" este adeseori divergent fata de cel teologic si bisericesc, mai ales intr-o zona de interferente si agresiuni confesionale cum a fost si este inca Ardealul. "Religiozitatea" populara este puternic contaminata de reminiscente magico-mitologice; netinute in friu de Biserica, adica de o constiinta teologica, ele pot genera cu usurinta sincretisme eretice sau alunecari sectariste. Din mentalitatea folclorica traditionala, experimentata pe viu, lui Blaga poate sa-i fi ramas o anume fascinatie (ulterior potentata cultural) fata de "fire", de "cosmos" si de "taina" in general, fara vreo legatura necesara cu "dreapta credinta". Aceasta "mostenire" va fi fost fructuoasa si relevanta mai degraba pentru poetul expresionist decit pentru ginditorul crestin. Ea poate fi considerata, intr-adevar, drept "fondul originar" al unei sensibilitati lirico-metafizice de tip neoromantic, indiferenta (si chiar refractara) la orice rigoare teologica si confesionala. Studiile teologice pe care le va face (stringind din dinti) mai tirziu, in anii primului razboi mondial, cu scopul marturisit de a scapa de recrutare (sugestia venise de la unul dintre fratii sai mai mari, ce experimentase direct cosmarul frontului), nu vor face din el un teolog. Imediat ce contextul ii ingaduie, rasufla usurat si se dedica filosofiei si chiar stiintelor exacte. La Viena se va apropia de ideologia si arta expresionista si, sub influenta "catalizatoare" a culturii germane, va cauta sa-si gaseasca nota personala pe fondul mai general al unei specificitati etnice de coloratura crestin-ortodoxa. Nu din vreo autentica traire religioasa, ci din ratiuni artistice si teoretice va ajunge Blaga sa se aplece mai indeaproape asupra crestinismului ortodox, integrindu-se de altfel, pe o cale personala, in contextul spiritual al epocii. Cinstit cu sine si cu ceilalti, el nu va face niciodata pe teologul, nici nu-si va ascunde scepticismul religios sau dezaprobarea pentru orice forma de "fundamentalism". El ramine la o superioara receptare culturala a religiei, ceea ce implica libertatea fata de dogme, speculatia originala, evaziunea conceptuala, precum si refuzul oricarei "angajari". De pe aceste pozitii s-a apropiat Blaga de tabara ortodoxista, in care a avut prieteni destul de intelegatori (N. Crainic, Al. Busuioceanu, pictorul Tase Damian, mai tirziu V. Bancila etc.). A fost prezent in paginile revistei Gandirea vreme de 20 de ani (19211941) si nu pare a-l fi nelinistit deloc orientarea pe care Crainic o va da revistei dupa 1926. Multe dintre marile lui pagini filosofice sau literare, inainte de-a aparea in volum, sint tiparite (si uneori comentate) in Gandirea. Revista gaseste prilejul de a-l omagia cu generozitate, dedicindu-i doua numere de-a lungul deceniului al patrulea (1934, 1938). In special numarul din decembrie 1934 cuprinde cele mai judicioase si mai profunde aprecieri de care Blaga s-a bucurat in acea perioada (T. Vianu il prezenta ca poet, D. Protopopescu ca dramaturg, I. Brucar ca metafizician, V. Bancila ca eseist, iar N. Crainic ii schita un portret memorabil, numarindu-l printre intemeietorii si promotorii de baza ai ortodoxismului gandirist). Cea mai subtila carte ce i-a fost inchinata Lucian Blaga, energie romaneasca (1938) va veni tot de la un gandirist: V. Bancila. Lui Blaga contextul ii convenea (si ca orientare generala, dar indeosebi ca satisfacere a orgoliului personal). Sa mentionam ca el a simpatizat, intr-o vreme, si cu ortodoxismul politizant al Legiunii Arhanghelul Mihail, purtandu-i o certa admiratie lui Corneliu Codreanu (pana la a-i dedica una dintre piesele sale); nu s-a angajat in "lupta legionara" ("Fiu al faptei nu sint..."), dar a avut printre legionari destui prieteni apropiati, unii si colaboratori ai Gandirii. Altminteri, prudent, Blaga a evitat sa faca prea mult caz de crezul sau "nationalist", chiar daca acesta trebuie sa fi fost extrem de nuantat (se cade avuta in vedere nu doar "distantarea" lui culturala, dar si cariera lui diplomatica de pina in 1937). E graitor ca aceste simpatii legionare, fie si ponderate, nu l-au impiedicat sa aiba un adevarat cult, bunaoara, pentru personalitatea unui N. Titulescu... Mult discutata ruptura a lui Blaga de miscarea gandirista nu s-a datorat, cum au speculat unii contemporani sau critica marxista de mai tirziu (si cum el insusi, la un moment dat, a fost tentat sa lase sa se creada), unor divergente "politico-ideologice" ireductibile, cit orgoliului sau lezat. Nu "pronazismul" lui Crainic (discutabil, de altfel, la autorul asprului rechizitoriu antinazist "Rasa si religie", inclus in vol. Puncte cardinale in haos), nici "prolegionarismul" altor colaboratori si chiar lideri ai gruparii gandiriste, nici autohtonismul ortodox militant al revistei (cu care se impacase de minune pina atunci) nu i-au determinat reactia, ci critica pe care D. Staniloae (ce-i drept, nu fara asentimentul tacit al altora) a facut-o unor puncte vulnerabile ale sistemului sau filosofic (Pozitia d-lui Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie), nu din dorinta unui atac personal, cit in incercarea de a preveni anumite devieri dogmatice pe care voga intelectuala a "blagianismului" ameninta sa le genereze chiar in mediile teologice. D. Staniloae invoca responsabilitatea teologului oficial (era pe atunci director al Telegrafului roman si rector al Academiei Teologice Andreiane din Sibiu). Ruptura de Gandirea nu s-a produs brusc, in 1940, cum se afirma in mod curent; in acel an aflam numai originea viitorului divort (D. Staniloae incepuse deja publicarea treptata in Telegraful roman a viitoarei sale carti anti-Blaga), ce s-a produs efectiv si definitiv abia in 1942 (cind cartea teologului sibian va aparea in volum, adusa la zi, cu ecouri favorabile in mediile gandiriste). In 1940 Blaga il sustine fara rezerve pe N. Crainic la primirea acestuia in Academie (luna mai)[3], iar semnatura ii va aparea in Gandirea si-n 1941. E drept ca apoi, scotind in 1943 revista filosofica Saeculum, are nedrepte si reprobabile rabufniri nu doar impotriva parintelui Staniloae (pamfletul "De la cazul Grama la tipul Grama"), dar si impotriva lui N. Crainic (pamfletul "Sapunul filosofic", gresit interpretat de unii critici comunisti ca un atac impotriva profesorului Nae Ionescu, mort demult la acea data si cu care Blaga n-a avut nicicand vreo polemica deschisa). Gestul lui Blaga e regretabil, pentru ca N. Crainic nu-l "atacase" niciodata (si nu-l va ataca nici dupa aceea, nici macar in Memoriile postume, stiind sa-i ierte cum nu iertase altora "iesirea" din '43). Dar Blaga il stigmatiza deopotriva si pe batrinul filosof rationalist C. Radulescu-Motru (rebotezat cinic "Constantin Mortu", se pare ca pe urmele lui Nae Ionescu), care-i criticase profesoral, din alta perspectiva, ideile filosofice, ba chiar crezuse a-l fi "concurat" prin cartea Romanismul sau catehismul unei noi spiritualitati (a se vedea pamfletul "Automatul doctrinelor" ). De unde rezulta destul de limpede, credem, ca nu o anume apartenenta politica sau spirituala il deranja pe Blaga la cineva, ci faptul insusi de a-i fi criticat teoriile sau de a-i fi relativizat, fie si indirect, personalitatea creatoare. Constiinta legitima a propriei valori a alunecat adeseori la Blaga in "narcisism", ducind la reactii caustice si radicale (multe astfel de situatii sint expuse in recenta monografie alcatuita de istoricul literar Ion Balu). III Elementele crestine (adesea cu vadita tenta ortodoxa) sint destul de numeroase atit in poezia si teatrul lui Blaga, cit si in filosofia si eseistica lui. Nu ne propunem aici nici inventarierea, nici discutarea lor analitica, interesindu-ne doar problema de principiu. Blaga e profund indatorat crestinismului in genere si, in mod deosebit, teologiei mistice rasaritene, din care preia pro domo multe teme, motive si argumente. El le trateaza intotdeauna intr-un mod liber, creator, abatindu-le adesea de la sensul lor originar. E un fel de valorificare culturala a crestinismului, negresit rodnica pentru discursul filosofic sau artistic. Privit insa dinspre teologie, care nu se poate dispensa totusi de rigorile si responsabilitatile ei, demersul nu mai este la fel de digerabil. Pornind de aici trebuie inteleasa atitudinea lui D. Staniloae (nu-l mai trec la socoteala pe obscurul Gh. Iftimie, ce in Lucian Blaga si crestinismul romanesc a cautat sa-l imite inabil pe ilustrul sau contemporan), cu care Blaga fusese altminteri in bune relatii mai inainte. Doua sint volumele blagiene ce au determinat cu precadere reactia ferma a teologului: Religie si spirit si Diferentialele divine. Ceea ce l-a afectat foarte mult pe Blaga a fost faptul ca D. Staniloae nu s-a rezumat la a evidentia incompatibilitatea unor teorii de-ale sale cu crestinismul si ortodoxia, caci el insusi era constient de ea si avertizase adesea asupra perspectivei sale ne-teologice, ci ca, pornind de aici, teologul a dovedit, uneori chiar cu instrumentar filosofic, subrezenia unor concepte sau constructii teoretice, ce-i leza, de fapt, intregul sistem (de care era asa de mindru). Se pot cita, in acest sens, mai ales capitolele "Religie si stil" si "Cosmologia d-lui Lucian Blaga". Principalele reprosuri aduse lui Blaga sint negarea originii dumnezeiesti a religiei (deci a revelatiei divine), pe care-o supune determinarilor stilistice abisale din subconstientul omenesc (subordonind-o deci sferei mai largi a culturii, ca simpla plasmuire a geniului natural), relativizarea ideii de divinitate prin straniul "mit filosofic" (cu valente fataliste si panteiste) al Marelui Anonim, precum si oscilatiile sau contradictiile sale cu privire la raportul (necontestat) dintre ortodoxie si romanism (a se vedea mai ales capitolul initial al cartii, intitulat chiar "Romanism si Ortodoxie" ). Autorul are dreptate sa conchida, din punctul lui de vedere: "D-l Blaga procedeaza cu religia ca unul care sugruma pe cineva spunindu-i cuvinte de mingiiere" (ed. 1942 p. 37; ed. 1992 p. 33). Parintele Staniloae sta in fata noastra cu dreptul si dreptatea (dumnezeiesc-obiectiva) a Credintei; filosoful si artistul Blaga ni se infatiseaza cu dreptul si dreptatea (omenesc-subiectiva) a Creatiei. Intelept ar fi sa le facem loc deopotriva in constiinta noastra, judecindu-l pe fiecare in sistemul sau de referinta. E loc, sub cerul unui crestinism viu, atit pentru marile adevaruri, cit si pentru marile inchipuiri. Teologia si cultura trebuie sa invete sa coexiste neantagonic, azi mai mult decit ieri, in echilibrul complex al unei spiritualitati moderne. De aceea, mai rezonabila ni se pare, retrospectiv, pozitia medie pe care au stiut sa se aseze, fata de aventurile speculative ale poetului-filosof, un N. Crainic sau un V. Bancila, altminteri mari misionari ai ortodoxiei. Prin chiar "duhul" ei, ortodoxia este "toleranta" si "integratoare", daruindu-si lumina tuturor, dupa masura fiecaruia. Exista trei ipostaze fundamentale ale cugetatorului in raport cu religia (si ele au fost toate prezente in bogatul peisaj spiritual al Romaniei interbelice): teologul (tipul N. Crainic sau D. Staniloae), filosoful religios (tipul Nae Ionescu sau M. Eliade) si metafizicianul (tipul L. Blaga sau C. Noica). Teologul se tine in afara "cercului vicios" al filosofiei; el subordoneaza ratiunea suprarationalului asumat prin credinta, miscindu-se smerit in liniile de forta ale traditiei dogmatice, dincolo de orice "aventura" a gindului autonom. Filosoful religios, in speta ginditorul crestin, mult mai tributar ratiunii, simte si el nevoia de a se raporta la un absolut revelat, fata de care se misca insa nedogmatic, permitindu-si libertatea unor interpretari "originale". Metafizicianul, in fine, este un filosof radical, care se masoara rational cu absolutul, avind grija, din scrupul sau din orgoliu, sa se delimiteze de religie in demersurile sale, ba chiar sa faca abstractie complet de ea. Teologul nu face altceva decit sa "administreze" o suma de adevaruri vesnice, permitindu-si sa incerce cel mult o mai limpede formulare a lor sau o mai sistematica ordonare; filosoful religios reinterpreteaza personal adevarurile revelate sau presupusele consecinte filosofice ale acestora, pe cind metafizicianul isi proclama exclusivist propriile adevaruri. E oarecum nelegitim sa-l judeci pe teolog cu masuri filosofice, ca si pe filosof cu masuri teologice, chiar daca problematica lor se suprapune adesea. Or, Blaga sta, in ipostaza sa de ganditor, pe muchia dintre metafizica autonoma (spre care a nazuit) si filosofia religioasa (cu care a cochetat), pe una dintre inaltimile fascinante ale culturii noastre moderne, fara vocatie teologica, dar poate mai aproape de Dumnezeu decit il putem noi judeca. VISAN CRISTINA FLORINELA