REFERAT FILOZOFIE: DESPRE ARHEOLOGIA STIINTELOR

label Referate autorenew 2025-09-29, 16:56 history_edu Gabriela
Scopul intrebarilor adresate aici autorului Istoriei nebuniei, Nasterii clinicii si Cuvintelor si lucrurilor nu va fi fost altul decit acela de a-i cere sa enunte cu privire la propria teorie si la implicatiile metodei sale unele propozitii critice care sa le intemeieze acestora posibilitatea. Interesul Cercului a mers in directia de a-l ruga sa-si defineasca raspunsurile in raport cu statutul stiintei, al istoriei si conceptului ei.Despre pistme si despre ruptura epistemologica Notiunea de ruptura epistemologica serveste, incepind cu opera lui Bachelard, la a numi discontinuitatea pe care filosofia si istoria stiintelor cred a le marca intre nasterea oricarei stiinte si "tesatura de erori pozitive, tenace, solidare" recunoscute retrospectiv ca precedind-o. Exemplele topice ale lui Galilei, Newton, Lavoisier, dar si Einstein si Mendeleev ilustreaza perpetuarea orizontala a acestei rupturi.Autorul Cuvintelor si lucrurilor marcheaza o discontinuitate verticala intre configuratia epistemica a unei epoci si urmatoarea.Ii cerem sa ne precizeze ce raporturi intretin intre ele aceasta orizontalitate si aceasta verticalitate1.Periodizarea arheologica delimiteaza in continuum ansambluri sincronice care aduna cunostintele in figura unor sisteme unitare.Ar accepta el sa i se propuna o alternativa intre acest istoricism radical (arheologia ar putea sa-si prezica propria reinscriere intr-un nou discurs) si un fel de cunoastere absoluta (pe care citiva autori ar fi putut sa-l presimta independent de constringerile epistemice)? Cercul de epistemologieIstoria si discontinuitateaCiudata incrucisare! De citeva zeci de ani deja, atentia istoricilor s-a indreptat cu predilectie asupra perioadelor lungi. Ca si cum, dedesubtul peripetiilor politice si episoadelor lor, ei se preocupau sa scoata la lumina echilibrele stabile si greu de distrus, procesele insensibile, ajustarile constante, fenomenele tendentiale care culmineaza si-si inverseaza sensul dupa continuitati seculare, miscarile de acumulare si saturatiile lente, marile socluri imobile si mute pe care suprapunerea naratiunilor traditionale le acoperise cu un strat gros de evenimente. Pentru desfasurarea acestei analize, istoricii dispun de instrumente, in parte, create de ei insisi, in parte, primite: modele ale cresterii economice, analiza cantitativa a fluxurilor schimburilor, profilurile dezvoltarilor si ale regresiunilor demografice, studiul oscilatiilor climatului. Aceste instrumente le-au permis sa distinga, in cimpul istoriei, straturi sedimentare diverse; succesiunilor lineare care facusera, pina atunci, obiectul cercetarilor lor, le-a luat locul un joc de desprinderi in adincime. De la mobilitatea politica la incetineala proprie "civilizatiei materiale", nivelurile de analiza s-au inmultit; fiecare are rupturile sale specifice; fiecare presupune un decupaj ce nu-i apartine decit lui; si pe masura ce coborim spre straturile cele mai adinci, scandarile devin din ce in ce mai largi. Vechea intrebare a istoriei (ce legatura trebuie stabilita intre evenimente discontinue?) este inlocuita acum de un joc de interogatii dificile: ce straturi trebuie izolate unele de altele? Ce tip si ce criteriu de periodizare se cere adoptat pentru fiecare dintre ele? Ce sistem de relatii (ierarhie, dominanta, etajare, determinare univoca, cauzalitate circulara) poate fi descris de la unul la altul?Aproximativ in aceeasi epoca, insa, in aceste discipline pe care le numim istoria ideilor, a stiintelor, a filosofiei, a gindirii, a literaturii chiar (specificitatea lor poate fi neglijata pentru moment), in aceste discipline care, in pofida titulaturii lor, scapa in mare parte muncii istoricului si metodelor sale, atentia s-a indreptat, dimpotriva, de la vastele unitati care formau "epoci" sau "secole" catre fenomenele de ruptura. Sub marile continuitati ale gindirii, sub manifestarile masive si omogene ale spiritului, sub devenirea incapatinata a cite unei stiinte indirjindu-se sa existe si sa se implineasca chiar de la inceput se incearca acum a se detecta incidenta rupturilor. G. Bachelard a reperat pragurile epistemologice care intrerup acumularea nesfirsita de cunostinte; M. Gueroult a descris sisteme izolate, arhitecturi conceptuale inchise care scandeaza spatiul discursului filosofic; G. Canguilhem a analizat mutatiile, deplasarile, transformarile din interiorul cimpului de validitate si regulile de folosire a conceptelor. Cit despre analiza literara, aceasta interogheaza structura interna a operei -; si chiar mai putin decit atit: pe aceea a textului.Aceasta incrucisare nu trebuie sa ne induca, totusi, in eroare. Sa nu ne imaginam, increzindu-ne in aparente, ca unele discipline istorice au mers de la continuu spre discontinuu, in vreme ce altele -; mai exact, istoria pur si simplu -; se indreptau dinspre furnicarul de discontinuitati spre mari unitati neintrerupte. In fapt, notiunea insasi de discontinuitate este cea care si-a schimbat statutul. Pentru istoria in forma sa clasica, discontinuul era in acelasi timp dat si de negindit: ceea ce se oferea sub forma de evenimente, de institutii, de idei sau de practici diverse; sau ceea ce, prin discursul istoricului, trebuia ocolit, redus, sters in asa fel incit continuitatea inlantuirilor sa poata sa apara. Discontinuitatea era acel stigmat al imprastierii temporale pe care istoricul avea misiunea sa-l suprime din istorie. Ea a devenit, acum, unul dintre elementele fundamentale ale analizei istorice. Aici, ea apare intr-un triplu rol. Ea constituie, mai intii, o operatiune deliberata a istoricului (si nu ceea ce el primeste impotriva vointei sale de la materialul de care trebuie sa se ocupe): caci el trebuie, cel putin cu titlu de ipoteza sistematica, sa distinga nivelurile posibile ale analizei sale si sa fixeze acele periodizari care le convin. Ea este, totodata, si rezultatul descrierii sale (si nu ceea ce trebuie sa fie eliminat sub efectul analizei sale): caci ceea ce urmareste sa descopere sint limitele unui proces, punctul de inversare al unei curbe, inversarea unei miscari regularizatoare, bornele unei oscilatii, pragul unei functionari, aparitia unui mecanism, momentul de dereglare al unei cauzalitati circulare. Ea este, in sfirsit, un concept pe care travaliul nu inceteaza a-l specifica: nu mai este acel vid pur si uniform care separa cu un singur si acelasi spatiu alb doua figuri pozitive; capata o forma si o functie diferite in functie de domeniul si de nivelul la care e determinata. Notiune care nu inceteaza sa ramina destul de paradoxala: deoarece ea este deopotriva instrument si obiect al cercetarii, deoarece delimiteaza cimpul unei analize caruia ii este efect; deoarece permite individualizarea domeniilor, insa nu poate fi stabilita decit prin compararea acestora; deoarece nu rupe unitati decit pentru a stabili altele noi; deoarece scandeaza serii si dedubleaza niveluri; si deoarece, pina la urma, ea nu este doar un simplu concept prezent in discursului istoricului, ci unul pe care acesta, in secret, il presupune: de unde ar putea acesta, intr-adevar, sa vorbeasca daca nu pornind tocmai de la aceasta ruptura care ii ofera ca obiect istoria -; propria sa istorie?Am putea, schematic, sa spunem ca istoria si, in general, disciplinele istorice au incetat sa mai fie o reconstituire a inlantuirilor dincolo de succesiunile aparente; acum, ele practica punerea sistematica in joc a discontinuului. Marea mutatie ce le-a marcat in epoca noastra nu este extinderea domeniului lor spre mecanisme economice pe care le cunosteau de multa vreme; si nici integrarea fenomenelor ideologice, a formelor de gindire, a tipurilor de mentalitate: pe toate acestea, secolul al XIX-lea le analizase deja. Ci mai curind transformarea discontinuului: trecerea acestuia de la obstacol la practica; aceasta interiorizare pe discurs a istoricului care i-a permis sa nu mai fie fatalitatea exterioara ce trebuie redusa, ci conceptul operatoriu care e folosit; aceasta inversare de semne gratie careia el nu mai constituie negativul lecturii istorice (reversul, esecul, limita puterii sale), ci elementul pozitiv care-i determina obiectul si-i valideaza analiza. Trebuie sa incepem sa intelegem ce anume a devenit istoria in activitatea reala a istoricilor: o anumita utilizare reglata a discontinuitatii pentru analiza seriilor temporale.Este de inteles ca multi au ramas orbi la acest fapt care ne e contemporan si despre care cunoasterea istorica depune, totusi, marturie de aproape o jumatate de secol. Caci daca istoria putea, intr-adevar, sa ramina legatura continuitatilor neintrerupte, daca ea lega neincetat inlantuiri pe care nici o analiza n-ar putea sa le rupa fara abstractie, daca ea tesea, in jurul oamenilor, in jurul vorbelor si gesturilor acestora, obscure sinteze aflate tot timpul pe cale de a se reconstitui, atunci ea ar fi, pentru constiinta, un adapost privilegiat: ceea ce i se retrage scotind la iveala determinari materiale, practici inerte, procese inconstiente, intentii uitate in mutismul institutiilor si al lucrurilor, i-ar restitui sub forma unei sinteze spontane; sau, mai degraba, i-ar permite sa se recistige, sa se instapineasca din nou peste firele care i-au scapat, sa reinvie toate aceste activitati moarte si sa redevina, intr-o lumina noua sau revenita, subiectul ei suveran. Istoria continua reprezinta corelatul constiintei: garantia ca ceea ce-i scapa ii va putea fi redat; promisiunea ca toate lucrurile care o inconjoara si o domina, va veni o zi cind ea si le va reinsusi, va redeveni stapina peste ele si-si va regasi in ele ceea ce trebuie sa numim -; lasindu-i cuvintului intreaga sa incarcatura -; adapostul. A vrea sa faci din analiza istorica discursul continuului si a face din constiinta umana subiectul originar al oricarei cunoasteri si al oricarei practici sint cele doua fete ale unui acelasi sistem de gindire. Timpul e conceput, aici, in termeni de totalizare, iar revolutia nu este altceva decit o constientizare. Atunci cind, de la inceputul acestui secol, cercetarile psihanalitice, lingvistice, apoi etnologice au deposedat subiectul de legile dorintei sale, de formele vorbirii sale, de regulile actiunii sale si de sistemele discursurilor sale mitice, aceia care, la noi, sint gata oricind sa sara in ajutor n-au incetat sa raspunda: da, dar istoria Istoria care nu este structura, ci devenire; care nu este simultaneitate, ci succesiune; care nu este sistem, ci practica; care nu este forma, ci neincetat efort al unei constiinte de a se intelege pe ea insasi, incercind sa-si redevina siesi stapina pina la cea mai profunda conditionare a sa; istoria care nu este discontinuitate, ci indelungata rabdare neintrerupta. Dar pentru a indruga aceasta litanie a tagadei, trebuia, de-acum, sa-ti intorci privirile de la munca istoricilor: sa refuzi sa vezi ce se intimpla actualmente in practica si in discursul lor; sa inchizi ochii la marea mutatie a disciplinei lor; sa ramii cu incapatinare orb la faptul ca istoria nu este, poate, pentru suveranitatea constiintei, un loc mai ferit, mai putin periculos decit miturile, limbajul sau sexualitatea; trebuia, pe scurt, sa se reconstituie, in scopuri de mintuire, o istorie asa cum nu se mai face. Iar in cazul in care aceasta istorie n-ar oferi suficienta securitate, atunci devenirii gindirii, cunostintelor, cunoasterii, devenirii unei constiinte mereu mai aproape de ea insasi, legata la nesfirsit de trecutul sau si prezenta in toate momentele sale, li se cerea sa salveze ceea ce trebuia sa fie salvat: cine ar indrazni sa priveze subiectul de propria-i istorie? Se va striga, prin urmare, ca istoria este asasinata de fiecare data cind, intr-o analiza istorica (si cu atit mai mult daca este vorba despre cunoastere), utilizarea discontinuitatii devine prea vizibila. Nu trebuie, insa, sa ne lasam inselati: ceea ce se deplinge atit de tare nu este citusi de putin disparitia istoriei, ci disparitia acelei forme de istorie care, in secret dar si in totalitate, era pusa in legatura cu activitatea sintetica a subiectului. Toate comorile de odinioara fusesera ingramadite in vechea citadela a acestei istorii: aceasta era considerata solida pentru ca fusese sacralizata si pentru ca reprezenta ultimul refugiu al gindirii antropologice. De multa vreme, insa, istoricii s-au dus sa lucreze in alta parte. Nu mai trebuie sa se conteze pe ei pentru pastrarea privilegiilor si nici sa se reafirme, o data in plus -; cind atita nevoie am avea in nefericirea de azi -; ca istoria, ea cel putin, este vie si continua.