REFERAT FILOZOFIE: ESTE RORTY UN FILOSOF TRANSCENDENTAL?

label Referate autorenew 2025-09-29, 16:56 history_edu Gabriela
Exista doua lecturi ale lui Derrida, astazi, in America. Primul grup de cititori vede in Derrida un ganditor care ofera argumente riguroase si concluzii filosofice surprinzatoare. Ei iau deconstructia ca pe o metoda infailibila pe care Derrida o descrie in textele sale si pe care acesti cititori pot s-o aplice in textele lor. Al doilea grup il admira pe Derrida pentru ca a inventat un nou mod de a scrie ironic, splendid, despre traditia filosofica. In aceasta a doua interpretare Derrida nu mai ofera argumente ci, inarmat cu un set de termeni creati de el, un limbaj cu "aluzii private", redescrie, si recreaza totodata, istoria filosofiei . c7p3prChiar i Rorty impartaseste ambele lecturi: asa cum se vede in texte ca "Deconstructie si circumventie", el citeste in tanarul Derrida un continuator al traditiei metafizice, chiar daca incercarea lui fusese cea de a o depasi. Aici, in perioada sa timpurie, Derrida cade el insusi prada, dupa Rorty, "visului filosofiei"1 prin afirmatiile sale - care nu pot avea decat un caracter transcendental - despre urma, arhiurma, scriitura etc.In a doua lectura a lui Rorty se exercita asupra textelor mai recente ale scriitorului francez. Analizand "Envois", Rorty declara ca aici Derrida a abandonat iluzia de a folosi termeni comuni tuturor - asa cum se presupune ca e vocabularul filosofiei - , un limbaj universal adica, pentru a construi un vocabular doar pentru un grup restrans de cititori.In alti termeni, dubla lectura a lui Derrida, efectuata de Rorty (si de catre publicul american), se muleaza pe aceasta dilema a francezului: sau "sa uite de filosofie, asa cum sclavul isi uita stapanul" (si, in acest caz, "scriitura lui isi pierde centrul si scopul") sau, dimpotriva, sa continue sa scrie despre filosofie: "daca a existat vreodata un scriitor al carui subiect sa fie filosofia, acesta este Derrida. Tema lui centrala este modul in care visul filosofiei se transforma in cosmar exact in punctul sau culminant." "Alegerea celei de-a doua alternative va da nastere inca unui metavocabular care isi revendica un statut superior"2. Pe scurt, dupa cum va alege una sau alta din caile acestei dileme, vor exista doi Derrida. Asa cum ii vede Rorty, ei se impart astfel: unul metafizician, anume cel tanar, celalalt ironist, adica Derrida batranul, mai exact cel din "Envois".Metafizicianul, asa cum e definit in "Contingenta, ironie si solidaritate", este cel care considera intrebari de tipul "care este natura intrinseca a..."; este cel care nu crede in contingenta limbajului dar crede, in schimb, ca putem raspunde la intrebari cu caracter transcendental, cu privire la conditiile de posibilitate ale...; este cel care crede ca exista criterii ale cunoasterii si se poate face teorie cu privire la esentele reale din lume si la natura intrinseca a subiectului uman.In opozitie cu el, ironistul are trei trasaturi: are indoieli cu privire la vocabularul final3 pe care-l foloseste in mod curent, deoarece a fost impresionat de alte vocabulare; realizeaza ca un argument formulat in vocabularul sau prezent nu poate nici sa intareasca, nici sa dizolve aceste indoieli; nu crede ca vocabularul sau e mai aproape de realitate decat al altor persoane. Ironistul va fi un nominalist, un istorist si un relativist.Trecerea de la metafizica si teorie la ironie se face, dupa cum se vede, prin schimbarea raportului cu propriul vocabular. Ironistul, realizand contingenta sa si a propriului limbaj, va incerca de-acum nu sa-si asigure nemurirea ajungand la un adevar atemporal, ci, creandu-si propriul limbaj, sa se creeze astfel pe sine. El isi va construi un limbaj privat, in care va folosi cu noi sensuri, ca metafore adica, cuvintele care isi pietrificasera sensul cazand in literalitate.Limbajul este pentru Rorty un ansamblu de metafore moarte. Istoria limbajului se desfasoara ca istorie a metaforelor, dupa principiul ca vechile metafore degenereaza in literalitate si servesc apoi de fundal contrastant pentru noile metafore. Astfel fiind, limbajul nostru e un rezultat de pure contingente. Modul in care aceste metafore se produc este explicat de Rorty prin teoria limbajului a lui Davidson. Limbajele nu sunt parti dintr-un puzzle, astfel incat ar exista un metavocabular care sa le cuprinda pe toate, ci vocabularele sunt unelte: fiecare foloseste unui scop precis, nefiind insa posibila unificarea lor totala.Ne vom opri deocamdata aici cu expunerea teoriilor lui Rorty pentru a vedea cum arata problema depasirii metafizicii la Derrida. Discursul filosofiei traditionale corespunde unei "structuri centrate". Semnificatul central al structurii este cel care, desi se sustrage jocului structurii, il face posibil. El este astfel in structura si totusi in afara ei. "El este punctul in care substituirea continuturilor, a elementelor si a termenilor inceteaza sa mai fie posibila."4 In acest fel "conceptul de structura centrata este (...) conceptul unui joc intemeiat, constituit pe baza unei imobilitati fondatoare si a unei certitudini linistitoare care, ea insasi, se sustrage jocului."5 Desi metafizica a dat denumiri diverse acestui centru, eidos, arche, telos, energeia, ousia, subiect, constiinta, Dumnezeu etc., el are totusi o forma matriciala, anume determinarea fiintei ca prezenta. Depasirea metafizicii ar face din aceasta structura una fara centru, una in care centrul nu poate fi gandit sub forma unei fiintari-prezente, nu este un loc fix, ci o functie. Acesta e momentul in care limbajul invadeaza campul problematic universal pentru ca, in absenta semnificatului transcendental, totul devine discurs, in sensul ca semnificatul central nu este niciodata absolut prezent in afara unui sistem de diferente. Aceasta este infatisarea structurii inainte si dupa acel "eveniment" care se produce odata, desi lucra deja dintotdeauna. Care vor fi raportarile ganditorului de dupa acest eveniment la traditia filosofica? Derrida schiteaza aici doua raportari posibile: prima, in care se chestioneaza sistematic si riguros istoria acestor concepte metafizice; a doua, in care se pastreaza, denuntand ici si colo limitele, toate aceste vechi concepte care mai pot fi inca de folos. Este ceea ce se numeste "bricolaj".Rorty, atunci cand vorbeste de depasirea metafizicii, nu pare sa se incadreze in nici una din aceste alternative: ironistul sau nici nu repeta metafizica, neincercand sa schiteze nici un gest de depasire a ei, lasand deci metafizica sa fie cu sine, cum spune Heidegger, si nici, a doua varianta, nu se foloseste de conceptele metafizicii, desi constient de dificultatea lor, ca de niste unelte vechi. Nu, ironistul lui Rorty este cel care-si creeaza el uneltele sale, conceptele sale noi. El va fi echivalent nu cu bricoleurul, ci cu inginerul. Dar iata ce spune Derrida despre acesta: inginerul, opus bricoleurului, este cel care ar trebui sa construiasca totalitatea limbajului de care se foloseste. "In acest sens, inginerul e un mit: un subiect care sa fie originea absoluta a propriului sau discurs, pe care sa-l construiasca astfel, din cap pana-n picioare, ar fi creatorul verbului insusi. Ideea de inginer care s-a rupt de tot ce inseamna bricolaje este, prin urmare, o idee teologica. (...) Inginerul nu e decat un mit produs de bricoleur."6 Aceasta mi se pare a fi dificultatea folosirii de catre Rorty a imaginii uneltei cu privire la limbaj. Rorty insusi vede ca a vorbi despre limbaj cu ajutorul metaforei uneltei este dificil, deoarece mestesugarul, atunci cand inventeaza o noua unealta, stie dinainte in ce scop o va folosi, pe cand ironistul nu stie a priori in ce scop este mai bun noul sau vocabular.Oricum, diferenta este ca, pe cand Rorty crede ca "poetul puternic" poate dispune de limbaj si se poate scoate astfel de sub influenta sufocanta a traditiei, la Derrida limbajul inca ne vorbeste pe noi. Pe noi toti, cu tot cu poetii puternici. Astfel se explica de ce afirma scriitorul francez, analizand textele lui Heidegger, Levinas si altii, ca toate incercarile de depasire a metafizicii cad tot in metafizica si ca il regasim, asa cum afirma Foucault, pe Hegel la capatul oricarui drum. De aceea si poate spune Derrida in finalul studiului asupra lui Levinas, "Violenta si metafizica": "dat fiind ca a proferat pe epekeina tes ousias, dat fiind ca a recunoscut inca de la al doilea cuvant al sau (in Sofistul, de exemplu), ca alteritatea trebuie sa circule la originea sensului, dat fiind ca a adapostit alteritatea in general in inima logosului, gandirea greaca a fiintei s-a pus, pentru totdeauna, la adapost impotriva oricarei convocari absolut surprinzatoare."7 Iata-l deci pe Derrida tanarul, cel care, dupa parerea lui Rorty, este tot un metafizician, cu mult mai sceptic cu privire la limbaj - or, am vazut cum scepticismul insoteste toate cele trei caracteristici ale ironistului - decat optimistul Rorty. Orice limbaj va fi atunci metafizic; un limbaj alcatuit doar din metafore este imposibil - asa cum recunoaste si Rorty - dar odata cu cel mai subtire fond de literalitate este invocata intreaga traditie metafizica.8 Ceea ce ne poate ingadui ca, inscriindu-ne si noi intr-o serioasa traditie de practica filosofica, sa punem intrebarea daca nu cumva Rorty, si nu Derrida, atunci cand sustine ca putem sa ne cream propriul limbaj, desi afirma ca totul e limbaj, atribuind astfel subiectului capacitati demiurgice in care nu mai speram de cand cu modernitatea, sa ne intrebam deci, asa cum si Rorty se intreaba cu privire la Derrida, daca nu cumva este Rorty un filosof transcendental?