Referat GANDIREA PSIHOLOGICA A LUI PLATON
calendar_month 30 Ian 2008, 00:00
Gandirea psihologica a lui PlatonCreatia lui Platon este "suma" aproape a tuturor intrebarilor pe care le poate nascoci o minte torturata de nevoia de adevar, de a sti ce se afla pretutindeni sub forma conditiei, cauzei, factorului generator si explicativ. in acelasi timp, opera este si "suma" raspunsurilor posibile care se pot da intrebarilor. Deci: nu un singur raspuns, nu o singura solutie, ci raspunsuri si solutii - un univers al lor". Viata si operaPlaton (427-347) descinde, pe linie paterna, din regele Codros, iar pe linie materna din Solon, familii ilustre care au excelat in domeniul vietii politice, poeziei, legislatiei. intr-un anume fel, Platon le va continua preocuparile, completandu-le cu filosofia. Cu Platon, filosofia greaca intra in etapa ei obiectiva, implinindu-se ca stiinta care are constiinta obiectului sau, a chemarii si rostului ei.Timpul in care Platon a trait, a fost sub raport social, politic si chiar spiritual, un timp al unor mari convulsii si transformari. Cand Platon intra in viata activa, creatoare, Atena stralucea in cultura. Aproape tot ce a scris ganditorul s-a pastrat integral, in forma data de el, cu titlurile de el puse, cu problemele de el formulate. Azi avem, aproape integrala, opera unui titan al gandirii, iar pe de alta parte, opera aceasta este si o rememorare si o analiza a ideilor filosofilor greci care i-au premers si a multora dintre contemporanii sai.Lui Platon i-au fost atribuite treizeci si patru de dialoguri, un discurs (Apararea lui Socrate), si cateva scrisori care au fost dispuse de catre Trasillos (sec. I e.n.) in tetralogii. Cea mai convenabila clasificare a dialogurilor este: dialoguri de tinerete, dialoguri de maturitate si dialoguri de batranete. Opera lui Platon este povestea nasterii, cresterii si dezvoltarii conceptiei filosofice a ganditorului, o poveste reletata de chiar autorul ei ." Dialogurile spun ca pentru a ajunge in lumea Binelui, a puritatii si perfectiunii absolute este" necesar sa pleci la drum cu toate drumurile incercate de om, sa nu le refuzi fara a le sti, sa nu le condamni de nu le cunosti, sa nu le acoperi cu ura chiar daca unele nu-ti convin ori le consideri ca neadevarate. De aceea opera este, toata, un dialog in dialoguri, unul unde se petrece, concomitent cu "dialogul lui Platon cu universul si cultura si dialogul lui cu el insusi. Aceasta din urma este fascinant, pentru ca, in esenta, el vorbeste despre conditia sine qua non a gandirii care pretinde sa fie filozofica. si, dincolo de aceasta conditie onto-gnoseologica, dialogul lui Platon cu el insusi vorbeste si despre conditia morala a celui care aspira la filosofie sau pretinde ca este filosof. Platon spune, prin pilda dialogul lui cu el insusi, ca dogmatismul, lipsa spiritului analitic, a autoexamenului si a responsabilitatii nu numai ca nu sunt cosubstantiale, ci, dimpotriva sunt daunatoare filosofiei. Filosofia lui Platon nu este un discurs rostit de unul singur; ea nu este nici o expunere academica; nu este nici un curs (prelegere) prezentat unui auditoriu mut. Nefiid acestea, filosofia lui Platon se rosteste doar in prezenta altuia. Mai mult decat atat, cel prezent trebuie sa "participe" la idei, sa fie un agent al lor. Ca subiect al acestora, interlocutorul se povesteste si pe el, se opune cand crede ca este necesar, respinge cand i se pare de cuviinta, niciodata insa nu pleaca, nu paraseste dezbaterea. El se poate schimba si, de regula, isi schimba ideile, ajunge impreuna cu Platon la ceea ce acestuia din urma ii convine. Dar si in privinta a ceea ce ii "convine" lui Platon, ar fi de observat ca Platon insusi sovaie, cauta, stie ca nu stie, ajunge undeva si i se pare ca unde a ajuns nu este tocmai adevarul, crede ca o idee este argumentata pentru ca, apoi, sa spuna, singur, ca s-a inselat si sa reinceapa, atunci, sau cu un alt prilej, cercetarea.Deci Platon isi cerceteaza ideile in prezenta altuia, impreuna cu altul, in acord si in dezacord cu altul si cu el insusi, cultivand una dintre cele mai inalte forme ale dialecticii. Dupa ce Platon explorase filosofia greaca, spiritualitatea greceasca si cunoscuse indeaproape, prin experienta traita, politici ale grecilor, dialogul lui se poarta, cu toate acestea, iar ceea ce vrea el sa stie va fi fundamental pentru intreaga sa opera, deci va da esenta creatiei ganditorului. Platon isi prezinta filosofia ca fiind o dezvoltare a conceptiei lui Socrate, lasand sa se inteleaga ca, in dialog, el nu face altceva decat sa relateze intamplarile filosofice generate, traite si solutionate de dascalul sau.Platon al dialogurilor de tinerete pare a fi, si intr-adevar este socratic. Asemenea lui Socrate, el se intereseaza de virtute si virtuti, minciuna, evlavie, datorie, curaj, prietenie, etc. si cerceteaza, impreuna cu ceilalti, daca exista virtutea, minciuna, evlavie, datorie, pritenie, etc. Evident, acestea exista. De vreme ce ele exista inseamna ca au un temei. Temeiul este, ca si la Socrate, constiinta. Insa Platon, depaseste cercetarile socratice, acestea atat in extensiune, in profunzime cat si,mai ales, in intentionalitate. Platon distinge categoric intre stiintele "obisnuite" (nu ale obisnuintei) si stiinta originala. Intr-un dialog de tinerete Charmides, Platon arata ca ar fi cu putinta cunoasterea cunoasterii si a necunoasterii si ca aceasta ar coincide cu intelepciunea (sophrosine),adica stiinta despre bine si rau" .In Euthidemos, Platon gandea ca a invata inseamna a dobandi stiinta a ceea ce intrebi, iar a sti inseamna a poseda deja stiinte. in acelasi dialog, Platon identifica, cumva, intelepciunea cu stiinta. stiinta pe care trebuie s-o dobandim este cea care ne este utila. Omul nu are nevoie de o stiinta care sa nu-i fie folositoare. Atunci, problema este, si aceasta constituie, in fond, problema platonismului: ce stiinte ii trebuie lui Platon, ce stiinte vizeaza el daca celelalte stiinte, chiar toate la un loc, nu-i produceau fericirea si implinirea superioara? Raspunsul, subliniem, este decisiv pentru opera lui Platon. Iata-l concis, asa cum l-a conceput ganditorul in dialogul despre care vorbim: "Ce ne trebuie noua... este un soi de stiinta care sa imbine in aceeasi masura savarsirea si stiinta folosirii a ceea ce s-a savarsit". Daca in Charmides, Platon da acelei stiinte numele de stiinta a binelui, in Euthydemos, el ii spune filosofie iar acesteia din urma arta regeasca, in sensul de politichi techni, stiinta a politicii in cazul in care se petrece contopirea filosoficului cu omul de stat .in Thaietetos, Platon scria ca a cunoaste inseamna a avea cunoastere numai ca, pe de alta parte, el considera ca este necesar sa se faca schimbarea din a cunoaste inseamna a avea cunoastere cu a cunoaste inseamna a poseda cunoasterea. Deci a avea este inlocuit cu a poseda... A avea si a poseda nu au aceleasi sens. De pilda, daca cineva isi cumpara o haina dar . nu o poarta asta inseamna ca o poseda dar nu ca o are. Deci a poseda, este o actualizare a lui a avea..in cautarea stiintei stiintelor, a stiintei Binelui sau a Filosofiei, Platon pune, ca esentiala, problema ca aceasta stiinta este stiinta a savarsirii si a folosirii a ceea ce s-a savarsit. Tocmai acest fapt o particularizeaza deosebind-o de celelalte stiinte.Platon a gandit necesitatea absoluta a unei stiinte care sa nu fie o stiinta ca celelalte sau o stiinta oarecare, ci ceea ce cuprinde pe acestea dar si ce nu este si nu poate fi cuprins de celelalte stiinte. Ce inseamna acestea? Platon a observat corect, adevarat deci, ca, stiintele cum sunt vanatoarea, medicina, arhitectura, etc. sunt despre ceva, au un obiect al lor, sunt cunoasteri ale obiectelor lor. Aceste stiinte sunt limitate deci prin chiar obiectul lor. Totodata, ele sunt limitate si prin felul in care folosesc ceea ce savarsesc.Or, folosirea a ceea ce savarsesc le este exterioara, deci intrebuintarea lor nu mai depinde de ele, nu le este intriseca.Coincidenta dintre obiect, cunoscut si folosirea lor nu poate fi proprie decat acelei stiinte in care cunostinta obiectului si aplicarea acesteia genereaza fericirea.O asemenea stiinta nu poate fi decat a universalului care nu are de nimic nevoie pentru a exista sau, altfel spus, a acelei realitati care exista in sine si prin sine, de la care porneste totul, si care, cunoscuta fiind, pune omul in stare de fericire.La ceasta cunostinta originala se ajunge impreuna printr-un proces complex care reclama trezirea cunostintei din starea ei de avere pentru a o aduce in actualitate.Cunostinta originala este gandirea care ajunge sa reflecteze asupra siesi si care face posibil acordul fiintei umane cu Binele, precum si cu sine insisi. Deci stiinta vizata de Platon este depasirea cunoasterii "obiective", urcus pe o traiectorie care asimileaza orice cunostinta si care, totodata, sesizeaza urcand catre Bine (nu ca spre o alta realitate a sa), propria sa existenta si menire.Din perspectiva unei asemenea constiinte si cunostinte rezulta "nimeni nu poate face voluntar raul" si, pe de alta parte, ca "ignoranta este cel mai mare rau". Adevarata vointa este vointa constienta, libera, care tinde catre bine si adevar, deci din punct de vedere stiintific al unei constiinte care stie ce este binele, nimeni nu comite raul de buna voie. stiinta vizata de stiinta absoluta este calea salvarii vietii. Deci cei care gresesc, gresesc din lipsa de stiinta. A nu gresi echivaleaza cu a sti stiinta adevarata. stiinta adevarata este, in opera lui Platon, mereu in reconstructie. in esenta reconstructia trece prin trei etape, acestea definindu-se in functie de eleatismul si heraclitismul conceptie, de modalitatea in care Platon isi defineste teoria ideilor, cunoasterea, dialectica, statul, etc.Orice idee comporta inteligibilitate si este neaparat inteligibila. Inteligibilitatea constituie una dintre trasaturile sine qua non ale Ideii . Pentru sfera ideilor, Platon foloseste expresii metaforice, recurge la mit, la deosebirile traditionale ale Elysion-ului, la cele referitoare la Insulele Fericitilor, etc., si toate acestea pentru a releva ca, totusi, desi nicaieri si peste tot, Ideile aveau locul lor; ca ele ar fi o lume aparte, unica, in sine, nemiscate asemenea oricaror idei, o totalitate in care exista, la un loc, ideile. Ar fi vorba, deci de lumea ideilor sau de regatul ideilor.Locul fiintei insasi ar fi extra flammantia moenia munde, dincolo de pamant si chiar dincolo de cer. in Republica Platon numeste regatul despre care vorbim in sintagma domeniu al inteligibilului.Lumea vazuta nu poate fi decat o lume a umbrelor, paradigmatica in raport cu prima. Ea este chiar paradigma lumii sensibile, un cumva model al acesteia din urma. Cea dintai constituie conditia de posibilitate a celei din urma. Fara ea, lumea sensibila nu ar fi putut exista.Ideile sunt diferite de lumea sensibila; ele sunt separate de lucrurile sensibile. Platon separa lumea inteligibila de cea sensibila, lumea devenirii eterne si lumea eterna a Ideilor. Totusi, intre cele doua lumi exista un tip special de relatie. Fiinta este totul, ea cuprinzand nemiscatul si miscatul, viata si moartea, inteligenta, etc. Fiinta are deci viata, suflet, inteligenta, se misca, este identica siesi.Miscarea, repausul, etc., nu sunt proprii doar lumii sensibile, ci si ideilor (formelor). Fiinta totala este ansamblul "tuturor lucrurilor" lumea sensibila in corelatie cu genurile supreme, genurile-forme (idei), genurile secie la care se adauga statul ideal si conceptia despre natura. Fiinta totala este, prin urmare, filosofia ganditorului .Platon, mai mult decat Socrate, a demonstrat ca stiinta este a universalului, a generalului, iar ceea ce comporta universalitate este neperisabil.Universalitate, necesitate si obiectivitate au Ideile. Adevarul este o Idee, deci el comporta trasaturile Ideii. Argumentarea nu ne satisface, insa problema universalitatii, obiectivitatii, necesitatii este pusa. Kant o va prelua, epistemologiile contemporane deasemenea. Apoi, tot in privinta semnificatiilor, putem considera ca Platon cauta nu o stiinta oarecare ci stiinta, deci Dialectica, deci Filosofia.Opera lui Platon, luata in totalitatea ei, in ansamblul tuturor etapelor sale poate fi definita si ca una in care fiinta umana este o prezenta absoluta. Sau ca opera in care omul este asumat ca element esential, sine qua non al intregului discurs filosofic. Pentru Platon, ca si pentru Aristotel, lumea reala, Natura, reprezinta mai mult decat un ansamblu de fapte observabile: cunoasterea Naturii reprezinta o inaltare in lumea ideilor, ceea ce ne faciliteaza intelegerea Mitului pesterii, povestit de Platon in Republica (cartea a VII-a): Majoritatea dialogurilor timpurii se ocupa de excelenta caracterului, adica de virtute (arete) si de dezvoltarea ei. Desi dialogurile timpurii nu se soldeaza cu acceptarea vreunei definitii, ele cuprind totusi doctrine etice. Atunci cand acestea sunt formulate explicit (ca in Protagoras si Gorgias), caracterul lor paradoxal nu este minimalizat. Punctul de vedere catre care se simte atras Platon, chiar si atunci cand il pune pe Socratesa-l atace, cate unul conform caruia orice virtute este cunoastere. Curajul, spre exemplu, ar consta in a sti de ce sa te temi. Un barbat se comporta curajos intr-o batalie nu pentru ca si-ar domina repulsia naturala de a fi ucis sau mutilat, ci pentru ca stie ca e mai rau sa se faca de rusine ori sa fie luat prizonier si transformat in sclav si de aceea se teme mai mult de aceasta alternativa.De aceasta idee se leaga strans conceptia timpurie a lui Platon despre convingerea rationala. Adesea, pentru a convinge pe cineva sa actioneze intr-un anumit fel, noi ii aratam ca actionand in acest fel, va realiza (respective ca neactionand asa nu va izbuti sa realizeze) ceva ce el doreste, ceva socotit de el drept un "bine". Este evident ca orice om numeste "bune" anumite lucruri (de pilda, propria-i viata sau un folos), urrnarindu-le prin ceea ce face; si ca unii oameni pot fi convinsi sa-si schimbe optiunea atunci cand li se arata ca ea se afla in conflict cu ceva dorit de ei in mai mare masura, cu ceva socotit de ei "mai bun". Pornind de aici, Platon avanseaza mai departe teza ca de fapt toti oamenii urmaresc un bine ultimo, iar cand actioneaza rau, o fac numai pentru ca nu stiu care este acest bine.Dar insa toti oamenii ce comit fapte rele doresc binele si nu ajung la acesta doar pentru ca nu stiu ce este bine, ar insemna ca nu poate exista fapta rea comisa in mod voit. si mai departe, daca orice fapta reprobabila este rezultatul ignorantei, nu poate exista om care sa stie ce este bine dar sa-i lipseasca forta de caracter necesara pentru a-l urmari, asadar nu exista akrasia sau slabiciune a vointei. O alta teza paradoxala este cea potrivit careia cunoasterea pe care o presupune o anumita virtute este aceeasi cu cea pe care o presupune oricare alta. Rezulta de aici ceea ce se cheama "uni/atea virtutii", care inseamna pur si simplu ca virtutii le nu sunt separabile; nu poti avea sanatate psihica (intelepciune, cumpatare) rara sa ai si curaj; si invers.Dialogurile timpurii, in contrast cu cele din perioada mijlocie, nu sugereaza ca pentru dobandirea cunoasterii pe care o presupune virtutea omul ar trebui sa se retraga din aceasta lume, sa devina indiferent fata de bogatie sau de reputatie, ori sa invete sa dispretuiasca placerile trupesti si informatiile furnizate de simturi. Preocuparea pentru un taram de dincolo de aceasta lume devine, in perioada de mijloc, un izvor de virtute in aceeasi masura ca si cunoasterea a ceea ce se afla acolo. Sufletul este considerat nemuritor, pentru ca ar fi simplu, (nu compus, ceea ce e compus piere, in simplu insa simplu ramane), pentru ca ce e viu vine din moarte iar ce e moarte vine din viu (deci sufletul are fiinta in Hades), pentru ca, apoi, oamenii cunoscand, nu fac altceva decat sa-si reaminteasca, ceea ce ar insemna ca exista, in om, o stiinta a intelegerii lucrurilor care este redesteptata prin intrebari puse cu pricepere. Cum a-ti reaminti inseamna a fi stiut candva si cum ne reamintim, prin aceasta avem dovada ca am stiut candva.Dar a fi stiut candva nu ar fi posibil decat prin admiterea unei entitati nemuritoare, apta de cunoastere. Aceasta entitate este sufletul. Cunoasterea a ceva, o avem inainte de a cunoaste empiric ceva.Asa de pilda, asemanatorul nu-l am in functie de asemanatoarele sensibile, ci invers, de unda rezulta ca si purtatorul unei atari cunostinte este, la randul lui, neempiric deci nu devine; deci nemuritor. Platon rationalizeaza sau oricum face un efort filosofic considerabil pentru a rationaliza ceea ce el insusi spune ca ar fi "o veche credinta", un mit chiar. Sufletul ramane neschimbat, se aseamana "cu ce este divin, nemuritor, inteligibil, cu o unica Forma, indisolubil si mereu neschimbator in identitatea cu sine". Sufletul ar fi deci inteligibil, pur spiritual, el neavand nimic material. El este, dintre toate cate sunt, "cel mai asemanator Ideii". in schimb, "corpul este muritor, cu forme multiple, supus disolutiei si niciodata identic cu sine".Din acest dualism in care se absolutizeaza separatia sufletului de corp asa cum Ideile erau separate de lumea sensibila, Platon extrage o morala sui-generis, in Gafe sunt condamnate placerea, dorinta, iubirea, pofta. Trupul este intr-atat condamnat incat el ar aduce pana cand si "razboaie, razmerite si lupte". El ar impiedica gustul pentru filosofie si, in genere, autodesavarsirea necesara omului.Morala lui Platon a acestei perioade este ascetica, salbatica chiar. Pentru a scapa de tortura trupului, ar fi necesara purificarea. Formele rudimentare de purificare sunt si ele necesare, insa pentru vulg, in schimb filosofia ca forma de purificare este apanajul "celor" alesi, al catorva doar.Unei asemenea conceptii Platon ii va ramane credincios, cu unele reconsiderari, intreaga lui viata.Sufletul este pur cand este el insusi. Aflat in imperiul umbrelor, sufletul suporta sau poate suporta influenta lor; asociat corpului, sufletul poate sa ajunga rob al pasiunilor, instinctelor, sa se perverteasca si, cu toate ca ramane nemuritor, pentru o atare viata il asteapta o rasplata pe masura.Structura sufletului este conceputa de Platon dupa modelul pythagoric.Cu toate ca sufletul ii pare a fi simplu si indivizibil, Platon a inteles dificultatea analizei structurii sale. El spune chiar ca pentru a vorbi despre "felul de a fi" al sufletului "ne-ar trebui o iscusinta cu adevarat zeiasca". Sufletul este tripartit. El are o latura rationala sau reflexiva (logitikon) una afectuoasa, a pasiunilor generoase (thymoeides) si a treia a poftelor sau pofticioasa (epithymeticon). Pentru a-l descrie si pentru a-i descrie rostul, pentru a descrie structura sufletului, potentele si finalitatile sale, felul in care el trece in corp ramanand identic cu el insusi, modalitatea in care ii este deschisa intrarea in spatiul supraceresc in cel ceresc, in cel al Binelui si in cel al Ideilor, si pentru al face relevant nu numai intelectului (ratiunii), ci si forte extrarationale, Platon recurge adesea, la mit.Referindu-se la "felul de a fi" al sufletului, Platon isi face inteligibila conceptia despre structura sufletului, printr-o alegorie devenita celebra "sufletul, zicea Platon, ne apare asemenea unei puteri ce prinde laolalta, deci "fire ingemanata si inzestrata cu aripi, atelaj inaripat si pe vizitiul sau". Acest atelaj inaripat si vizitiul sau - cai car si vizitiu -, sufletul, nu comporta o aceeasi valoare pentru orice suflet. in cazul zeilor, de pilda, "suflet si ei", caii si vizitii sunt toti "buni si de vita nobila", pe cind, in cazul omului, "exista mai intai conducatorul carului, cel care mana caii, inhamati de el; apoi, cat priveste caii, unul e un bidiviu adevarat, frumos si de soi ales, pe cand celalalt e rau si de neam prost. ". Car, cai si vizitiu sunt prinse in cea mai grea si de raspundere competitie data omului. Acest complex alcatuit cum se vede, din ratiune, pasiune si pofta, tinteste catre "locul supraceresc", catre Campia adevarului, suprema aspiratie a omului, locul catre care sufletul se indreapta pentru a dobandi rea1itatea eternitatii sale ca una implinita in fericire. Edificator in aceasta privinta este mitul lui Er .Mitul este edificator si pentru ca, pe de alta parte, Platon trateaza aci marea problema a alegerii care a cutreierat cu obstinatie filosofia omului, dar si metafizica.Platon a observat ca problema alegerii este una dintre problemele complicate ale filosofiei si ale omului.Un suflet pur poate alege in lumea de dincolo unul din modelele de viata astfel incat sa poata fi ferit de ispitele corpului, savarsirea nedreptatii, etc. Cat despre celelalte suflete, si ele pot alege, in lumea de dincolo, un model de viata, insa alegerea va fi determinata de calitatea cunostintelor lor.Desi situeaza problema intr-un spatiu mitic, Platon a. observat ca alegerea vietii este o necesitate inevitabila a omului, o necesitate primejdioasa pentru ca, prin ea, viata poate fi ratata. Platon considera ca daca "cineva, cand ar ajunge in viata aceasta, s-ar indeletnici serios cu filosofia, iar fondul alegerii sale n-ar pica tocmai la coada, exista sansa ... nu numai ca el sa fie fericit aici, dar si pe drumul sau de aici intr-acolo si inapoi, pe care l-ar strabate, sa nu fie pamantesc si aspru, ci usor si ceresc". Pe de alta parte, el gandea ca sufletul patimeste, dincolo, pentru tot ce a facut in viata pamanteasca.,Cat despre felul in care se petrece pe pamant viata pe care sufletul si-a ales-o "dincolo", ea Tema responsabilitatii omului este centrala in opera filosofului. Ea este corelata cu ideea "nimeni nu comite raul cu stiinta", cu ideea "ignoranta este cel mai mare rau", cu viziunea ganditorului despre formele nebuniei (mania). Se stie, apoi ca, pentru Platon, omul este supravegheat de zei.Asadar, daca in viata aceasta si, dupa Platon, si in cea de dincolo, omul are parte de suferinta, durere, rau, etc., sau invers, ceea ce i se intampla omului este rezultanta alegerii de et savarsita si a modului in care a savarsit alegerea.Mitul pesteriiCare este insa conditia reala a omului?" Cum si ce poate el savarsi pentru a fi expresia celei mai inalte responsabilitati? Care este aceasta "cea mai inalta responsabilitate"?Un raspuns la intrebarile de mai sus a fost dat de catre Platon prin recursul la un mit. Este vorba, anume, de atat de mult comentatul mit al pesterii sau, cu alte cuvinte, de atat de platonicul mit al pesterii. Un prim moment sau o prima etapa al (a) mitului "iata mai multi oameni aflati intr-o incapere subpamanteana, ca intr-o pestera, al carui drum de intrare da spre lumina, drum lung fata de lungimea intregului pesterii. in aceasta incapere ei se gasesc, inca din copilarie, cu picioarele si grumazurile legate, astfel incat trebuie sa stea locului si sa priveasca doar inainte, fara sa poata sa-si roteasca capetele din pricina legaturilor. Lumina le vine de sus si de departe, de la un foc aprins inapoia lor, iar intre foc si oamenii legati este un drum asezat mai sus, de-a lungul caruia, iata, e zidit un perete, asa cum este paravanul scamatori1or pus dinaintea celor ce privesc, deasupra caruia isi arata ei scamatoriile ...Mai incearca sa vezi si ca de-a lungul acestui perete, niste oameni poarta felurite obiecte care depasesc in inaltime zidul, mai poarta si statui de oameni, ca si alte fapturi de piatra sau lemn, lucrate in chipul cel mai divers"."Ciudata imagine si ciudati sunt oamenii legati.""Sunt asemanatori noua, am spus. Caci crezi ca astfel de oameni am vazut, mai intai, din ei insisi, cat si din sotii lor, altceva decat umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul de dinaintea lor?.." Iar daca oamenii nostri ar socoti ca, numind aceste umbre pe care le vad, ei numesc realitate?.."in general deci, am spus eu, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevar decat umbrele lucrurilor." .A doua etapa "Priveste acum in ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanturi si vindecarea, de lipsa lor de minte, daca asa ceva le-ar sta in fire atunci cand vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat si silit, deodata, sa se ridice, sa-si roteasca grumazul, sa umble si sa priveasca spre lumina, facand el toate acestea ar resimti tot felul de dureri, iar din pricina stralucirii focului n-ar putea privii acele obiecte, ale caror umbre le vazuse inainte.Ce crezi ca ar zice daca cineva i-ar spune ca ceea ce vazuse mai inainte erau desertaciuni; dar ca acum se afla mai aproape de ceea ce este si ca intors catre ceea ce este in mai mare masura, vede mai conform cu adevarul? in plus, daca, aratandu-i-l pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin intrebari sa raspunda ce anume este lucrul respectiv? Nu crezi ca el s-ar afla in incurcatura si ca ar putea socoti ca cele vazute mai inainte erau mai adevarate decat cele aratate acum?."Ba da.""Iar daca l-ar sili sa priveasca spre lumina insasi, nu crezi ca l-ar durea ochii si ca ar da fuga indarat intorcandu-se spre acele lucruri pe care poate sa le vada si le-ar socoti si pe acestea, in fapt, mai sigure decat cele aratate?""Chiar asa. "A treia etapa "Dar daca cineva l-ar smulge cu forta din locuinta aceasta, ducandu-l pe un suis greu si pieptis, nedandu-i drumul pana ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi si nu s-ar mania ca e tras? Iar cand ar iesi la soare nu i s-ar umple ochii de stralucire, astfel incat nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevarate?""N-ar putea, cel putin indata, sa le vada, grai el". Se poate observa ca este vorba de un dialog. Dialogul se poarta intre Socrate, cel care povesteste si Glaucon, fratele mai mare al lui Platon.in continuare Socrate povesteste ca pentru a vedea locul de sus, cel eliberat ar avea nevoie de obisnuinta si el ar vedea mai intai umbrele, "oglindirile oamenilor si ale celorlalte lucruri, apoi lucrurile ele insele.""La urma, el va privi soarele, nu in apa, nici reflexiile sale in vreun loc strain, ci le-ar putea vedea si contempla asa cum este, pe el insusi, in locul sau propriu. ""Dupa aceea ar cugeta in legatura cu soarele, cum ca acesta determina anotimpurile si anii, ca el carmuieste totul in lumea vizibila, fiind cumva raspunzator si pentru imaginile acelea vazute de ei in pestera.Un asemenea om s-ar simti fericit daca si-ar aminti de pestera ca de prima sa locuinta, de intelepciunea de acolo, ca si de partasii sai la aceasta.A patra etapa se refera la reintoarcerea in pestera a celui ce avusese fericirea sa priveasca soarele "daca acel om, coborand, s-ar aseza in acelasi scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de intunecime, sosind deodata dinspre lumea insorita?","Ba da", zise."Iar daca el ar trebui din nou ca, interpretand umbrele acelea sa se ia la intrecere cu oamenii ce au ramas totdeauna legati si daca ar trebui s-o faca chiar in clipa cand nu vede bine, inainte de a-si obisnui ochii, iar daca acest timp cerut de reobisnuire n-ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de ras? si nu s-ar spune despre el ca, dupa ce s-a urcat, a revenit cu vederea corupta si ca, deci, nu merita sa incerci a sui? Dar pe cei ce incearca sa-i dezlege si sa-i conduca pe drum in sus, in caz ca ar putea sa puna mainile pe el si sa-l ucida, oare nu l-ar ucide?""Ba chiar asa. ".De aici incolo incepe interpretarea pe care Platon insusi o da mitului.Datele generale ale acestei interpretari, apasa asupra corespondentei pesterii cu lumea sensibila, "vizibila" si a lumii din afara pesterii cu lumea inteligibila. Urcusul celui eliberat si contemplarea lumii din afara pesterii, este urcusul sufletului catre lumea inteligibila. inca o precizare importanta referitoare la soare: din mai multe texte ale Republicii repeta ca Platon admite ca soarele e totuna cu Binele. Soarele este zeul din cer, stapan al luminii. Soarele insa este inteles ca "odrasla Binelui", odrasla pe care Binele a zamislit-o asemanatoare cu el insusi. Caci ceea ce Binele este in locul inteligibil, in raport atat cu inteligenta, cat si cu inteligibilul, acelasi lucru este soarele fata de vedere si de lucrurile vizibile.Cum soarele ofera lucrurilor vizibile posibilitatea de a fi vazute, precum si lumina, tot astfel Binele ofera obiectelor atat capacitatea de a fi cunoscute, cat si fiinta lor.Asadar, in mit, soarele este echivalentul Binelui; el este un alt nume pentru Bine, spre a face perfect inteligibil statutul lumilor si conditia omului.Ce spune, deci, mitul pesterii?Mai intai el compara viata pamanteana a omului cu viata fiintelor inlantuite in interiorul pesterii. Cum in pestera omul ia aparenta drept esenta, umbra ca adevarata realitate, cunoasterea umbrelor ca veritabila cunoastere, tot astfel viata omului care se poarta pe sine inlantuita, este una a umbrelor, inautentica. Focul dinlauntrul pesterii este imaginea palida a soarelui; bolta pesterii este imaginea boltii ceresti. Lumea pesterii este lumea noastra, a oamenilor. Tot ce se petrece in aceasta lume este aparenta. Oamenii acestei lumi sunt oameni ai obisnuintelor si credintelor; el sunt obisnuiti cu lumea lor si cred, in plus, ca lumea lor este lumea adevarata, singura lume adevarata pe care o si pretuiesc ca atare.Sa fim de acord cu Platon ca acolo unde obisnuinta devine lege si credinta argument, lumea acestora este considerata, hotarat, cea mai buna dintre toate lumile. Pentru oamenii care traiesc in limitele lumii lor, fara a mai admite si alte posibilitati, lumea aceasta pare a fi limitata in existenta si adevarul existentei ei. Platon a observat ca fenomenul obisnuintei necritice, nerationale, al acelei obisnuinte care alunga necesitatea cunoasterii si a cercetarii, care respinge indoiala si gandirea, acest fenomen deci, tine de conditia omului, iar absolutizat transforma satisfactia trairii in aparenta si iluzie in traire veritabila.Soarele din pestera este luat ca Soare, umbrele ca obiecte reale, inlantuirea ca stare necesara, ineluctabila. in pestera nu exista decat o singura directie a privirii: inainte. Or, in aceste conditii, este imposibila "rasucirea" privirii, singura miscare care ar putea sa ia in obladuirea sa ceea ce este in pestera sus, jos, in dreapta, in stanga, inainte, inapoi, deci ansamblul obiectelor cu relatiile dintre ele. Schimbarea directiei privirii ar fi resimtita de om ca "o perturbare a comportamentului vizual si a felului curent de a gandi," , o pretentie care este respinsa in interiorul pesterii.Omul inlantuit crede ca adevarurile sale sunt eterne, imobile, atotcuprizatoare. incearca sa-i convinga pe nestiutor ca dincolo de reprezentarile si obisnuintele lui se afla altceva, diferit si superior acelora, si te vei convinge ca, in cele mai multe cazuri nestiutorul nu se lasa ademenit de lumea noua. Poate ca aici sa stea si secretul pentru care anumite lumi, prezentate ca lumi ale fericirii omului rezista atata amar de vreme incercarilor gandirii de a demonstra oamenilor ca numai in aparenta ele sunt lumi ale fericirii pentru ca, altfel, ele instraineaza omul de natura sa si de posibilitatea de a face din societate o lume conforma naturii autentice a omului.Prima etapa a mitului pesterii, ca etapa a descrierii lumii "vizibile, empirice", este deci o descriere a lumii. inautentice. Lumea umbrelor este; ea nu este insa, singura lume.Omul care traieste in prima lume, o poate depasi. El isi poate rupe lanturile si, prin urmare, poate intra in realitatea unei priviri multidirectionale. Omul se poate "rasuci". Fenomenologia eliberarii omului de lanturi si a consecintelor acestei dezlegari este determinata ~ Platon ca fenomen al unei intampinari graduale a realitatii adevarate cu tot ce reclama trecerea de la o veche si staruitoare obisnuinta la o alta lume. .Primul moment al acestei fenomenologii il constituie dobandirea libertatii privirii si a miscarii. Fara o asemenea dobandire omul este condamnat sa traiasca in ceea ce ii este dat; cu acea dobandire, omului ii este dat sa se invarte chiar si in lumea data si, totodata, sa treaca dincolo de ea, observand-o ca "lume limitata si limitativa".Abia cu aceasta libertate si datorita ei, omul ia cunostinta de lumea care il inconjoara si poate privi obiectele din pestera, nu doar ca umbre, ci in adevarata lor realitate. El poate, de asemenea, privi focul din pestera, lumina aceea proiectata asupra lumii pesterii, lumina care venea "din spatele" oamenilor si "de sus".Sa observam ca Platon a gandit trecerea libertatii dobandite in act, ca un proces si nu ca o savarsire imediata, spontana, petrecuta ca o zi de sarbatoare, fara munca, durere, chin, efort. Cercetand adanc procesul ruperii omului de lumea data si al implinirii libertatii dobandite, Platon a sesizat ca drumul omului catre adevar, este chinuitor, dureros ca el poate chiar orbi, omul care se grabeste si nu intelege sa-l parcurga cu masura obisnuirii lui cu el, al omului cu drumul. in fond, Platon argumenteaza, chiar daca nu suntem de acord cu separarea categorica, de catre el, a celor doua lumi, ca adevarul se cauta, la el se ajunge metodic, prin intrebuintarea rationala a resurselor omului.Drumul catre adevar este conceput de el ca un "urcus". Or, care om a strabatut un urcus fara sa gafaie? Care dintre oameni a ajuns in piscul muntelui fara eforturi? Nimeni, si cu atat mai putin omul care iese din tenebre si vrea sa priveasca cerul din crestele cele mai inalte ale muntilor. Ei bine, acest lucru il spunea gandirii, ganditorul grec; ca are de parcurs drumul catre adevar nu ca un suis simplu, ci, dimpotriva, ca unul greu. Va trebui, deci, ca omul si gandirea sa-l strabata prin luarea in consideratie a tuturor obstacolelor. Apoi, drumul acela catre adevar, nu se face silit, nu trebuie sa se faca prin silirea omului pentru ca daca omul este silit sa priveasca imediat spre lumina, el ar putea orbi, deci n-ar mai putea nicicand sa priveasca lumea.Avem aici ideea scumpa grecilor: totul trebuie facut cu masura, pastrand echilibrul, intrand in ordinea lucrurilor, parcurgandu-le cu respectarea legii acelei ordine. Altfel, orbesti! Este ca si cand unul care isi vrea binele, si cati nu si-l vor, se apuca, gandind ca binele ar consta in bogatie, sa sparga o banca. Se intelege ca prins fiind, el nu va ajunge nici macar la bani. A fost orbit de bani, dar in posesia lor n-a intrat. Tot asa si in privinta adevarului: el te poate orbi de crezi ca il ai fara eforturi, sau fara a investi in el intreaga ta fiinta.A sili pe cineva sa priveasca imediat spre lumina insasi, dupa ce a trait in pestera aceasta, ar putea avea ca efect nu neaparat orbirea (desi orbirea este un efect al silirii), ci dorinta de reintoarcere in starea de la care plecase. si aceasta idee a lui Platon demonstreaza cat de adanc a patruns el in mecanismele psihologiei omului si in cele care privesc pedagogia (educatia) sufletului. Fortare sau silirea omului, fie aceasta facuta chiar in numele adevarului si pentru adevar, are ca obiect adversitatea omului si indepartarea lui de adevar. Este nevoie ca omul sa se comporte, pentru a izbuti sa iasa din pestera si sa priveasca soarele in fata ca o fiinta libera, rationala, apta de efort indelungat, ca una care are constiinta treptelor si obstacolelor si care, tocmai de aceea, le parcurge stiind ca la capatul lor se afla lumea soarelui, spre care acum poate privi fara nici un pericol. Odata cu privirea soarelui, a lumii Binelui si Adevarului, a stralucirii, omul ajunge sa se stie fericit.Cea de a patra etapa a povestirii este, si ea, de toata insemnatatea. Ea priveste reintoarcerea in pestera si pericolele acestei reintoarceri, modurile in care se poate petrece reintoarcerea, precum si cele prin care "pestera" poate intampina relatarea adevarului, despre lumea pesterii si a celui despre lumea Binelui (Soarelui). Coborarea in lumea pesterii dupa ce se opusese la Idee, este gandita de Platon ca necesitate absoluta.Odata vazuta ideea Binelui, ea trebuie conceputa, zicea Platon ca pricina a tot ce este drept si frumos: "ea zamisleste in domeniul vizibilului lumina si pe domnul acesteia, iar in domeniul inteligibilului chiar ea domneste, producand adevar si intelect." Platon adauga ca "cel ce vroieste sa faca ceva in viata privata sau in cea publica, trebuie s-o contemple". La contemplare ajunge filosoful, singurul in stare sa execute "rasucirea" sufletului dinspre taramul devenirii catre ceea ce este. Acestor filosofi, celor care au contemplat Ideea, nu trebuie sa li se ingaduie sa ramana in Insulele Fericitilor. Ei trebuie sa "coboare indarat la acei oameni inlantuiti", sa ia parte la greutatie lor, "sa poarte de grija celorlalti si sa vegheze asupra-le". Fiecare trebuie sa coboare catre locuinta comuna a celorlalti si trebuie sa se obisnuiasca a privi obscuritatea".Platon este in fiecare dintre noi. El ne-a descoperit cu dorul nostru de eternitate, stabilitate, adevar, cu aspiratiile noastre de Bine, iar noi, la randul nostru, il pastram in noi insine, uneori fara sa stim, pentru ca suntem toate aceste aspiratii.