GANDIREAin fata complicatei intrebari, care este natura si esenta gandului, a ideii?, psihologia clasica a batut de fiecare data in retragere, cautand raspunsul nu atat in faptele experimentale si in expresiile comportamentale ale omului concret, cat in speculatiile filosofice: asociationismul in filosofia senzualist-empirista, gestaltismul in fenomenologie si aprorismul kantian, behaviorismul in materialismul vulgar si pragmatism. Cat despre freudism, aceasta orientare s-a dezinteresat total de studiul gandirii ca atare, multumindu-se a o considera o modalitate secundara (in ordine genetica) de satisfacere a motivatiei biologice.Curentul asociationist considera gandirea cu precadere sub aspect cumulativ-cantitativ, ca fiind produsul multiplicarii formelor de senzatii si al articularii succesive (in lant) sau simultane (spatiale) a imaginilorIntre asociationism si behaviorism exista o deosebire metodologica esentiala: asociationismul admite existenta lumii subiective interne, a constiintei, chiar daca aceasta este vazuta doar ca un mozaic de imagini, in vreme ce behaviorismul a debutat prin negarea caracterului real al constiintei si prin substituirea ei prin reactiile comportamentale externe. in cazul asociationismului, legile asociatiei actioneaza in sfera imaginilor, in cel al behaviorismului, acestea vizeaza relatia dintre stimulii externi si reactiile de raspuns ale organismului.Gestaltismul, aidoma psihologiei introspectioniste a capacitatilor innascute, preia teza cogito-ului, dezvoltata de Socrate, Sf. Augustin si Descartes, potrivit careia cuget, deci exist, gandesc exist, sau in reformularea lui Maine de Biran (1802): O fiinta nu exista pentru ea insasi decat in masura in care ea stie acest lucru sau in masura in care gandeste la aceasta.Exemplificari de lucrari si autori gestalstisti:Despre inteligenta maimutelor (1923). W. Khler care accentua rolul intaririi, al invatarii, dupa principiul incercare-eroare, si al experientei anterioare in rezolvarea sarcinilor prevazute de asa-numita cutie-problema (problem box)Gandirea productiva (1941) lui Max Wertheimer- tema principala a acestei lucrari o constituie punerea in evidenta si demonstrarea caracterului dinamic activ al gandirii autentice si a functiei ei transformativ-structurante in raport cu elementele situatiei problematice externe.scoala de la Wrzburg (Denkpsychologie) se constituie si ea ca o reactie la asociationism si behaviorism, propunandu-si sa apere statutul si specificitatea gandirii ca proces psihic distinct si ireductibil la asociatii de 2.imagini sau la serii de cupluri S-R. Fondatorii acestei scoli au fost O. Klpe, N. Ach, K. Bhler si O. Selz, ultimul desprinzandu-se mai tarziu si elaborand o teorie proprie a gandirii.Ca principiu metodologic calauzitor, corifeii scolii de la Wrzburg au luat idealismul platonician, care postula primordialitatea conceptelor si ideilor generale in raport cu datele simturilor.Dandu-si seama de artificialitatea modelului experimental adoptat, O. Selz se desprinde de colectivul de la Wrzburg si ia pe cont propriu problema studiului gandirii. Meritul principal al lui Selz consta in realizarea unei analize de tip structural-functional a gandirii, facand pentru prima data distinctia intre proces si produs, intre operatie si continutBehaviorismul a redus functiile psihice specifice la un tip sau altul de reactii de raspuns la stimulii din afara. Gandirea a fost astfel redusa si dizolvata in categoria reactiilor laringeale, verbo-motorii.Cu alte cuvinte, gandirea este o forma de comportament, care consta in stabilirea unor legaturi instrumental-adaptative intre obiectele si evenimentele externe, in calitate de stimuli, si cuvinte (multimi de sunete verbale), in calitate de raspunsuri.Definitie si caracterizare generala Descartes identifica gandirea cu constiinta si o considera ca un dat (proba peremptorie a existentei de sine era insasi realizarea in vivo a procesului de gandire sau de cugetare: gandesc, deci exist).Psihologii, trecand la studiul ei experimental si observational-concret, au constatat ca prezinta in sine o realitate extrem de eterogena in plan individual in raport cu sarcini si situatii diverse, in plan interindividual in raport cu una si aceeasi sarcina (situatie), in plan istoric in raport cu diferite epoci istorice si in plan ontogenetic in raport cu diferite perioade de varsta si stadii evolutive ale individului.Stabilind aceasta conditie logica, urmeaza apoi sa alegem coordonatele paradigmatice prin prisma carora sa fie identificate si ierarhizate atributele definitorii a ceea ce dorim sa denumim gandire.a.Coordonata interactiunii reflectorii subiect-obiect ne obliga sa recunoastem ca gandirea reprezinta una dintre cele mai importante verigi de legatura ale omului cu lumea externa, respectiv, ca ea este o forma specifica de reflectare in plan subiectiv intern a acestei lumi si a propriului Eu.Spre deosebire de procesele senzoriale si chiar de reprezentari, gandirea, ca proces reflectoriu, are un caracter mijlocit, generalizat, esentializat si abstract.3.Astfel, ea poate fi definita ca reflectare subiectiva, in forma ideala, mijlocita a proprietatilor generale, esentiale, necesare ale obiectelor si fenomenelor externe si ale relatiilor legice dintre acestea.Caracterul subiectiv- Gandirea, ca proces subiectiv, este nu numai reproducerea pe plan intern a realului, dar si reconstruirea lui, prin punerea continuturilor conceptuale corespunzatoare in relatii noi.Caracterul ideal - gandirea se afla cu obiectul material extern (pe care-l reflecta) doar intr-o relatie simbolic-designativa, notiunea neavand, ca atare, nici o aparenta intuitiv-substantiala; o a doua acceptiune importanta a caracterului ideal al gandirii rezida in aceea ca ea creaza o realitate sui-generis, non-obiectuala, pur simbolica; cea de a treia acceptiune a caracterului ideal al gandirii consta in relativa ei autonomie fata de lumea materiala externa, careia tinde sa i se opuna;Caracterul mijlocit al reflectarii la nivelul gandirii consta in aceea ca ea se dezvolta si se structureaza pe baza informatiei furnizate de senzatii si perceptii sau de memoria de lunga durata. Totodata, caracterul mijlocit inseamna stabilirea unor raporturi de reprezentare intre diferite fenomene, aparent distincte.Dar, dupa cum au demonstrat cercetarile de epistemologie genetica ale lui J. Piaget, pentru elaborarea schemelor operatorii formal-abstracte ale gandirii este necesar ca dezvoltarea sa fie integrata unei activitati speciale si sistematice de invatare, de modelare, centrate mai ales pe selectia, codificarea si prezentarea sarcinilor.b.Coordonata informational-negentropica - gandirea trebuie definita ca o organizare specifica a informatiei la nivelul creierului uman, bazata pe criterii si principii logico-gramaticale de ordin sintactic, semantic si pragmatic si orientata antientropic.c.Coordonata actionala Potrivit coordonatei actionale, baza si punctul de plecare al constituirii respectivelor scheme si operatii trebuie cautat nu in mintea subiectului, ci in actiunea lui directa in plan extern, cu obiectele si lucrurile date in campul senzorial apropiat. Actiunile directe de apucare, prindere, aruncare, impingere, aranjare (sortare), descompunere, compunere-combinare, comparare-masurare, grupare-clasificare a obiectelor concrete, pe masura repetarii si perfectionarii, se interiorizeaza si se transforma in actiuni mentale ce se vor articula in scheme operatorii ale gandirii.d.Coordonata genetica - ne obliga, in primul rand, sa abordam gandirea nu numai in forma data, cum este ea structurata la un anumit moment (ti), ci si in dinamica sa si mai ales in devenirea sa. Aceasta coordonata 4.paradigmatica se opune conceptiei care sustinea caracterul integral innascut, predeterminat al gandirii. Coordonata genetica impune, de asemenea, ca analiza formarii si dezvoltarii gandirii sa se realizeze pe baza interactiunii complexe (nu mecanice) intre factorii ereditari si factorii de mediu. Analiza acestei interactiuni devine indispensabila nu numai pentru teoria psihologica generala, dar si pentru psihologia diferentiala.e.Coordonata sistemica poate fi considerata ca un corolar al celorlalte. Derivand din Teoria generala a sistemelor si din Cibernetica, ea reclama abordarea gandirii prin prisma criteriilor si principiilor sistemice. Cu alte cuvinte, desprinsa ca obiect special de cercetare, gandirea trebuie considerata ca un sistem. Atributul generic de sistem este dat de faptul ca ea este in realitate o multime de elemente (operatii, continuturi informationale) mai mult sau mai putin distincte, aflate unele cu altele intr-o relatie non-intamplatoare, mai mult sau mai putin legica.Structura psihologica interna a gandiriiCa si in cazul altor procese psihice, in tratarea gandirii devine obligatorie trecerea de la definirea si descrierea generala, globala, la dezvaluirea si analiza structurii (arhitecturii) sale interne, la identificarea elementelor sau blocurilor functionale componente si a rolului fiecaruia dintre ele in sistem.Asa, de pilda, pentru reprezentantii scolii gestaltiste, gandirea este complet dizolvata in rezolvarea problemelor, iar pentru J. Piaget ea este redusa la un sistem de operatii.In 1958, S.L. Rubinstein prezenta un model bidimensional, ale carui componente de baza erau operatiile si produsele. intre acestea se stabilea o relatie de succesiune si convertibilitate: operatia duce la obtinerea unui produs; produsul prin utilizare repetata in rezolvarea noilor situatii se poate converti in operatie.Din punct de vedere structural, gandirea este o organizare cvadridimensionala, cuprinzand patru blocuri functionale, in mod normal, indisociabil legate intre ele: blocul operatiilor (componenta operatorie); blocul continuturilor (componenta informationala); blocul produselor (componenta rezultativa); blocul relatiilor (componenta relationala).A. Blocul operatiilor - gandirea presupune existenta unei laturi operatorii specifice, de vehiculare procesare-transformare. in acceptiune informational-cibernetica operatia se defineste ca o transformare (T) aplicata unui obiect sau operant (O), in vederea trecerii lui intr-o stare noua, care poate insemna si un nou obiect. Transformarea se realizeaza de catre un operator, care poate imbraca forme instrumental-logice diferite: transformare cantitativa (augmentare-diminuare, multiplicare-5.comprimare), transformare calitativa (intersanjabilitate modala, transformarea informatiei senzoriale in informatie conceptuala, transformarea modelului informational intern in act comportamental extern), transformare relationala (<, <, =, ?, ?, ?, ? etc.).Operatiile mentale au un caracter ideal, nonsubstantial si se caracterizeaza printr-o serie de proprietati specifice, precum: reversibilitatea, reflexivitatea, simetria, asociativitatea, tranzitivitatea Reversibilitatea (Piaget, 1955) consta in aparitia si integrarea in aceeasi unitate functionala a traiectoriei inverse a transformarii de la situatia finala F1* la situatia initiala A0.Reflexivitatea este o transformare identica, de raportare a unui obiect la el insusi, ceea ce se exprima simbolic prin relatia A?A(A identic cu A). Simetria desemneaza posibilitatea de permutabilitate a termenilor in interiorul unei transformari, fara a modifica identitatea lor:A=B?B= A. Asociativitatea reflecta existenta unui anumit grad de libertate in interiorul operatiilor, facand posibila modificarea modului de articulare a transformarilor fara a influenta rezultatul final. Schema simbolica este: A + (B + C) B + (A + C) si A x (B x C) = B x (A x C).Tranzitivitatea reflecta posibilitatea de deducere a unei egalitati dintr-o alta egalitate in care sunt implicati aceeasi termeni A=B si B = C A = C.Dupa continutul pe care-l transforma, operatiile si gruparile lor specifice sunt de doua tipuri: concrete si formale.Operatiile concrete se aplica asupra realitatii sensibile sau asupra imaginilor obiectuale si efectueaza transformarile progresiv, trecand de la un nivel sau categorie la alta, cu decalaje in plan evolutiv-ontogenetic de cativa ani.Operatiile formale se deosebesc de cele concrete prin urmatoarele atribute esentiale: a) inaltul grad de interiorizare; b) relativa independenta fata de suportul obiectual sau imagistic; c) aplicarea asupra simbolurilor, semnelor si semnificatiilor abstracte; d) autoreglabilitate proprie pe baza schemelor si regulilor logico-gramaticale (propozitionale); e) organizarea pe toate cele 3 coordonate ale orizontului temporal trecut, prezent, viitor; f) inchiderea in circuitul intern al gandirii nu numai a existentului, ci si a posibilului, nu numai a realului, ci si a imaginarului; g) inaltul grad de generalitate (eliminarea caracterului situational-sincretic).Dupa extensiune sau sfera de aplicabilitate, operatiile gandirii se pot imparti iarasi in doua categorii corelative: operatii generale fundamentale si operatii particulare specifice..Operatiile generale sunt acelea care intervin in abordarea si rezolvarea tuturor sarcinilor de cunoastere, indiferent de domeniu: fizica, biologie, 6,stiinte sociale, stiinte formale. Asemenea operatii sunt: analiza (avand in subsidiar comparatia), sinteza (avand in subsidiar clasificarea), abstractizarea si generalizarea.Analiza, ca operatie a gandirii, are drept premisa neurofiziologica diferentierea in cadrul sensibilitatii si activitatea specifica a ceea ce numim analizatori. Analiza proprie gandirii porneste de la actiunea directa in plan extern, de descompunere a obiectelor materiale in parti componente.Aceasta actiune externa, prin repetare indelungata, se interiorizeaza treptat, transformandu-se in operatie fundamentala a gandirii.Sinteza este corelativa analizei si ii succede in mod necesar in discursivitatea gandirii. Ea realizeaza o transformare inversa, care sa reechilibreze efectul analizei. Astfel ca o putem defini ca operatie prin intermediul careia se recompune si se reconstituie pe plan mental obiectul dezmembrat anterior prin analiza.Dupa natura materialului asupra caruia se aplica, sinteza poate fi unimodala sau individuala si plurimodala sau categoriala. in primul caz, sinteza se axeaza pe un grup de elemente modal omogen, apar-tinand unui obiect individual anume (ex., acest ceasornic, aceasta masina acest animal etc.), obtinute in urma unei analize unidirectionate actuale. in cazul al doilea, sinteza se aplica asupra mai multor grupe diferite de elemente, selectand pe cele asemanatoare sau comune si alcatuind, pe baza lor, un intreg supraordonat, de tip categorial, care-si va reprezenta nu doar un obiect singular, ci o multime sau o clasa de obiecte individuale asemanatoare.Instrumentul principal de mediere pe plan intern, atat a sintezei, cat si a analizei, este cuvantul, limbajul interior. Prin functia sa cognitiv-designativa, cuvantul introduce in procesarea informatiei principiul selectivitatii si relevantei, gratie caruia, secventele individuale se ordoneaza si se ierarhizeaza prin raportarea la anumite etaloane sau modele.Ca operatii subiacente, acompaniatoare, sinteza are ordonarea si clasificarea. Prim rezida in a aranja, dupa un anumit plan sau model, elementele unei multimi date dispersat sau gramada cea de-a doua rezida in organizarea pe grupe mai mici sau mari a unei multimi de obiecte concrete (imagini, lucruri, fiinte) sau abstracte (cuvinte, semne etc.), pentru a le mentine mai bine sub control. Clasificarea se realizeaza dupa anumite criterii, care pot diferi foarte mult dupa semnificatie, relevanta si .esentialitate. De pilda, criteriul formei, care reflecta invariantii de structura ai obiectului, care tin de determinarea calitativa, este mai 7.important, din punct de vedere gnoseologic, decat criteriul marimii, care trimite la determinarea cantitativa, mai putin esentiala pentru existenta categoriala a obiectului. De aici rezulta ca valoarea instrumental-cognitiva a clasificarilor depinde de calitatea criteriilor care stau la baza lor. Exista clasificari simple facute prin aplicarea unui singur criteriu (culoare, marime, forma, substantialitate, utilitate etc.) si clasificari complexe, realizate prin aplicarea simultana a doua sau mai multor criterii (culoare si forma, culoare, forma si marime etc.).Abstractizarea este operatia mentala de departajare, de extragere si de considerare selectiva a anumitor aspecte, laturi sau insusiri din contextul lor sensibil imediat, pentru a le transforma in obiecte distincte ale gandirii Abstractizarea are doua laturi complementare: una pozitiva, constand in extragerea si retinerea insusirilor sau aspectelor considerate necesare, esentiale in circumstanta data, alta negativa, care rezida in lasarea de o parte sau eliminarea insusirilor si aspectelor considerate nesemnificative, neesentiale.Abstractizarea este mediata de analiza si operatiile ei subiacente, iar suportul ei primar este limbajul.Generalizarea este operatia prin intermediul careia gandirea dezvolta activitatea de cunoastere in extensiune. Ea rezida in transferul sau extinderea insusirilor si caracteristicilor comune ale unei multimi date de obiecte (elemente) asupra tuturor obiectelor individuale posibile de acelasi gen. Prin generalizare, gandirea reuseste sa depaseasca limitele datului senzorial imediat, prin excelenta individual si circumscris lui hic et nunc, accedand la categorial, universal.Din punct de vedere calitativ, generalizarea poate fi: nespecifica, pe criterii eterogene, ducand la obtinerea unor produse intern contradictorii, de tip conglomerat (falsa generalizare sau generalizare pripita), si specifica, pe criterii corelate (omogene), prin care se obtin produse valide.Operatiile particulare specifice ale gandirii surit cele elaborate in contextul abordarii si rezolvarii anumitor clase de sarcini, proprii diferitelor domenii ale cunoasterii. Astfel, in cadrul fiecarei stiinte particulare matematica, fizica, chimie, biologie, geografie, istorie etc. pe langa schema operatorie fundamentala data de corelarea si interactiunea analizei, sintezei, abstractizarii, se constituie scheme operatorii subordonate, in concordanta cu natura si continutul transformarilor pe care le comporta studiul fenomenelor ce alcatuiesc obiectul fiecarei stiinte. Orice stiinta, pe langa delimitarea obiectului specific de studiu, trebuie sa-si dezvolte un 88.corpus propriu de operatii seturi de operanzi (ce se transforma), operatori (cu ce 8.se realizeaza transformarea) si de conditii logice (cum trebuie aplicati operatorii).Eficienta gandirii depinde de nivelul de elaborare atat a operatiilor generale, cat si a celor particulare si de imbinarea lor functionala.Cel de-al treilea criteriu dupa care se poate efectua o clasificare a operativitatii gandirii il constituie raportul dintre transformarea (T) si rezultatul final .Aplicand acest criteriu, delimitam doua tipuri de operativitate: algoritmic si euristic.Operativitatea algoritmica se defineste ca relatie de tip determinist univoc intre o multime data de transformari (Ti) si rezultatul final , astfel ca daca transformarile respective se aplica riguros in succesiunea ceruta si fiecare se realizeaza corect, in mod necesar se obtine rezultatul scontat.Algoritmul insusi este o astfel de multime de operanzi, operatori si conditii logice, intre care se stabilesc raporturi de determinare riguroase si a caror ordine de aplicare ramane invarianta.Dupa destinatia functionala, algoritmii pot fi de diferite feluri: algoritmi de clasificare, algoritmi de descompunere (dezmembrare, demontare), algoritmi de asamblare, algoritmi de calcul etc. Dupa modul de alcatuire, se disting algoritmi simpli (lineari), in care avem de-a face cu succesiunea unor operatori de acelasi gen, fara conditii suplimentare (exemplu: A = A1, A2, A3, K An = ), si algoritmi complecsi, in care intervin diferite conditii logice(exemplu: U = AP!).in calitate de schema operatorie de tip determinist a gandirii, algoritmul pune in evidenta o serie de proprietati, cele mai importante fiind: determinarea, generalitatea (masivitatea) si finalitatea.Determinarea presupune ca structura logica a algoritmului sa fie riguros coerenta, fiecare transformare avandu-si locul sau precis in cadrul succesiunii generale, astfel incat pasul actual sa induca pasul urmator, iar fiecare veriga, o data executata, sa asigure reducerea cu o anumita ratie a nedeterminarii initiale.Generalitatea reclama ca un algoritm sa serveasca la analiza, interpretarea si rezolvarea unei clase cat mai mari de sarcini. Cu alte cuvinte, el trebuie sa simplifice si sa eficientizeze functia rezolutiva a gandirii. Altminteri, intrucat reclama un timp relativ indelungat de formare-consolidare, algoritmii ar deveni neeconomicosi.Finalitatea exprima valoarea instrumentala intrinseca a algoritmului; ea cere ca aplicarea unui algoritm sa duca in mod cert la obtinerea unui rezultat adecvat, optim.9.Operativitatea algoritmica se dovedeste necesara si natural eficienta in abordarea asa-numitelor probleme bine definite, in cazul carora se poate dinainte aproxima solutia sau rezultatul final si stabili ordinea pasilor sau transformarilor.Operativitatea euristica a fost relevata mult mai tarziu decat cea algoritmica si are originea in cercetarile asupra creativitatii si in teoria cibernetica a programarii si invatarii (Beveridge, 1968, Newell, Simon, 1972, Rosca, 1972, Simon, 1980, Kitchenar, 1983, Wason, Laird, 1986).Sensul primar al termenului euristica este legat de cautare, de explorare, de gasire si formulare a unor principii cu valoare orientativa generala. in prezent, el se asociaza cu activitatea de inventie, de creatie, de gasire independenta de catre subiect a unei solutii cel putin satisfacatoare intr-o situatie noua sau cu un grad inalt de nedeterminare.Modelul cel mai concret pentru ilustrarea euristicii il constituie proba labirintului. Gasirea iesirii intr-un labirint ia traiectorii foarte diferite, de la un subiect la altul. Operativitatea euristica se caracterizeaza prin aceea ca intre o anumita serie de transformari Ti si rezultatul final R nu exista o legatura de tip cauzal directPe de alta parte, in aprecierea calitatii sau eficientei operativitatii euristice, se tine seama si de mijloacele consumate (timp, energie, informatie) si de valoarea rezultatului, mai ales in cazul situatiilor cu mai multe solutii (deznodaminte).in prima grupa, sunt cuprinse strategiile care functioneaza ca operatori aplicati unor teorii deja cunoscute, pentru a obtine din acestea alte efecte. De regula, in acest caz, se incepe cu metoda aplicarii unei teorii deja cunoscute intr-un domeniu in care ea nu a fost testata. Prin rezultatele pe care le obtine, cercetatorul fie contrazice teoria, fie o corecteaza, fie obtine formularea unei teorii noi.O alta varianta o constituie metoda amestecului a doua teorii; nu este vorba de o constructie aditiv-colectiva, ci de o veritabila fuziune a unor teorii distincte si chiar contradictorii. Metoda revizuirii ipotezelor genereaza explorari in vederea determinarii validitatii unor teorii sau legi. Metoda limitelor se aplica unor concepte opuse sau corelative, care nu sunt delimitate prin frontiere transante. intre ele ramane o zona vaga si nedeterminata, a carei explorare devine extrem de profitabila, putand duce la idei noi. 10.Metoda definitiilor se aplica atunci cand se doreste a se conferi notiunilor valoare operationala concreta si sa se decupeze din realitate un anumit segment sau latura schematizarea, reductia.Metoda transferului consta in aplicarea unei teorii sau a unui model dintr-un domeniu al cunoasterii in altul, ceea ce poate constitui o sursa de succes, dar si de risc. Metoda contradictiei practicarea sistematica, in scop epistemologic, a contrazicerii teoriilor admise sau a propriilor teorii, pentru a le testa rezistenta, gradul de valabilitate. Prin aceasta, se evita dogmatizarea unor idei sau asertiuni. in corelatie cu metoda contradictiei se utilizeaza metoda criticii. Deoarece si teoriile stiintifice se uzeaza o data cu trecerea timpului, desi unele isi pastreaza validitatea si samburele de adevar ce le este propriu, euristica reclama ca ele sa fie reinnoite, reformulate intr-un alt mod, integrate in sistemul cunostintelor contemporane. Astfel, periodic, vechile teorii se revitalizeaza si chiar ajung sa-si imbogateasca semnificatiile. O alta grupa de metode denumite structurale se aplica in vederea crearii a ceva nou, respectiv, un nou punct de vedere, o noua paradigma, o noua teorie.Una din aceasta categorie este metoda detaliilor. Ea consta in orientarea atentiei catre o serie de elemente si fenomene aparent intamplatoare, care apar intr-un anumit context experimental. Metoda dezordinii experimentale sau a experimentului sa vedem ce-o fi, sa vedem ce se va intampla a fost sugerata chiar de catre C. Bernard. Esenta ei rezida in aceea ca cercetatorul, neavand nici o orientare prealabila, fara a formula vreo ipoteza sau vreo tema anume, intreprinde un fel de joc intelectual cu aparatele, incearca o varianta, incearca alta, modifica la intamplare conditiile. De o apreciere unanima se bucura metoda matricei de descoperire. Ea porneste de la tabelul elementelor al lui Mendeleev. Se presupune ca intr-un astfel de model grafic, construit dupa anumite criterii de ordine, dupa anumite calcule, pot aparea casute libere care asteapta sa li se gaseasca referentialul (corespondentul).Metoda clasificarii isi propune sa grupeze elementele disparate, sa transforme continuumul in discontinuu. Ea permite detasarea elementelor si diferentelor semnificative in interiorul multimilor neordonate.Metoda emergentei exprima tendinta fireasca a gandirii umane de a detasa dintr-o multime amorfa (neordonata), calitatile, structuralitatea, esenta. Aceasta metoda opereaza indeosebi in domeniile in care fenomenele nu prezinta delimitari riguroase si au un caracter variabil, fluctuant. 11.in ordinea complexitatii, una dintre cele mai importante metode euristice consta in construirea teoriilor generale, interdisciplinare sau transdisciplinare. Teoriile de maxima generalitate au o valoare operationala majora, supraordonata, ele asigurand baza interna de orientare a celui ce le poseda in raport cu o mare diversitate de situatii particulare si de domenii.in fine, cel de-al patrulea criteriu, de analiza si clasificare a operativitatii gandirii il constituie raportul dintre starea initiala si starea finala. Pe baza lui, s-au delimitat doua forme de operativitate: convergenta si divergenta (P.J. Guilford, 1972).Operativitatea de tip convergent (gandirea convergenta) actioneaza in directia reducerii diversitatii la omogenitate si unitate. Ea poate fi evaluata dupa indicatori precum:a) capacitatea de a atribui denumiri adecvate unor imagini si de a denumi corect generalizarile clasele, raporturile; b) capacitatea de a comprima intr-un numar mic de structuri semantice o serie intinsa de cuvinte sau imagini; c) capacitatea de a releva notiunile corelative d) descoperirea si restabilirea ordinii logice intr-o multime de cuvinte, imagini sau obiecte, a caror grupare a fost deranjata; e) capacitatea de a formula concepte formale f) capacitatea de predictie, formularea unor concluzii perfect determinate, pornind de la o informatie data g) capacitatea de a da aprecieri care implica relationarea mai multor indicatori precizie, calitate, concordanta si compatibilitatea unitatilor informationale referitoare la obiectul dat .In operativitatea de tip convergent gandirea se misca de la divers la omogen, de la multime la intreg, de la mult la putin. Operativitatea de tip divergent se distinge prin tendinta de proliferare in sfera strategiilor de abordare si a solutiilor la sarcinile cu care este confruntat subiectul. Situatia initiala (unitara, singulara) este supusa unor transformari multiplicative succesive, in urma carora se ajunge la o situatie finala diversificata. Nivelul de performanta se stabileste, in acest caz, pe baza unor indicatori de genul: a) capacitatea de explorare si activare a structurilor verbale b) capacitatea de relevare a utilizarilor functionale posibile ale unor obiecte cunoscute c) gruparea figurilor sau obiectelor dupa trei proprietati diferite d) capacitatea de sesizare si de operare cu relatii 12. e) capacitatea de a formula cat mai multe ipoteze in legatura cu modul de desfasurare posibila a unor fenomene.Coexistand in cadrul fiecarei gandiri individuale, cele doua tipuri de operativitate convergenta si divergenta pot atinge niveluri diferite de elaborare si consolidare functionala. Ca urmare, la unii subiecti se va impune ca dominanta operativitatea convergenta, ei caracterizandu-se printr-o gandire eminamente reproductiva, la altii se va manifesta dominanta operativitatii divergente, care defineste o gandire prin excelenta creatoare, generativa.Evolutia ontogenetica a operatiilor gandirii. Gandire autentica dispune de structuri operatorii, complete, bine elaborate si trainic consolidate. Acestea insa nu sunt date a priori si nici nu apar dintr-o data, imediat dupa nastere. J. Piaget a stabilit patru asemenea stadii principale, in interiorul fiecaruia delimitandu-se substadii: I. Stadiul actiunilor sensori-motorii (inteligenta sensori-motorie); II. Stadiul preoperator (inteligenta preoperatorie); III. Stadiul operatiilor concrete; IV. Stadiul operatiilor formale.I. Stadiul sensori-motor (0-2 ani) se impleteste strans cu formarea structurilor perceptive, implicand o serie de achizitii esentiale pentru geneza gandirii: schema obiectului permanent, constantele formei, marimii si culorii, schema cauzalitatii obiective, schema anticipativa a transformarilor spatio-temporale. La acest stadiu, dominanta este interactiunea simturilor, indeosebi a vazului, tactului si auzului, cu motricitatea, mai ales cu miscarile obiectuale ale mainilor.II. Stadiul preoperator (2-7 ani) are drept caracteristica principala dezvoltarea schemelor si structurilor verbale ale limbajului si impletirea actiunilor directe asupra obiectelor cu functia designativ-cognitiva si reglatoare a cuvantului: unitatea imagine-denumire si imagine-cuvant-miscare (actiune). Cuvantul devine principalul instrument de vehiculare a datelor experientei senzoriale si de mediere a trecerii transformarilor din planul extern al actiunii in plan intern mental. Ca urmare, activitatea intelectului trece de la invariantii individuali la invariantii de clasa, generali (conservarea cantitatii obiectului in cadrul relatiei sale cu alte obiecte, prin centrari succesive asupra mai multor elemente ale situatiei. Procesul ajunge pana in pragul operatiei, anuntandu-i aparitia iminenta. Dar, deocamdata, nu exista nici deductie, nici operatie reala: copilul corecteaza pur si simplu o eroare, dar cu intarziere si ca reactie la propria sa exagerare (vezi cazul iluziilor perceptive), iar cele doua relatii sunt considerate alternativ, in loc sa fie multiplicate logic. Avem de-a face doar 13.cu un fel de reglare intuitiva, nefiind vorba de un mecanism operator propriu-zis.III. Stadiul operatiilor concrete (7-11 ani) se caracterizeaza prin aparitia st intrarea in functie a structurii operatorii propriu-zise, cu proprietatile sale specifice reversibilitatea, tranzitivitatea, asociativitatea. Gandirea in ansamblul sau, ca sistem unitar, se comuta pe o noua schema de organizare si functionare. Operatia ca atare se aplica in acest stadiu cu precadere asupra obiectelor concrete sau imaginilor lor, dar ea se va caracteriza in toate imprejurarile prin realizarea explicita sau implicita a raporturilor de identitate, compunere, tranzitivitate, prin conservarea ansamblului, pe realizarea unor grupari bazate pe decentrari mediate.Operatiile concrete constituie un procedeu de sistematizare doar a fenomenelor existente in momentul dat. Copilul poate sistematiza (asimila) lucrurile pe care le intalneste, dar nu este capabil inca sa aiba de-a face cu ceea ce nu se afla nemijlocit in fata lui sau cu ceea ce nu i-a fost dat in experienta anterioara (Piaget, 1971). Copilul nu poate iesi din limitele informatiei care i se da pentru a descrie sistematic tot ceea ce se poate produce.IV. Stadiul operatiilor formale (11-14 ani) se caracterizeaza prin comutarea intregii structuri operatorii pe un suport intern (limbajul intern), pe un sistem coerent de semne si simboluri, detasate de obiectele si imaginile concrete. Gandirea dovedeste dimensiunea proiectivitatii si a ipoteticitatii, gratie careia ea transcende limitele lui acum si aici, purtand actiunea in sfera abstractului, a posibilului.Esenta operatiilor formale rezida, prin urmare, in implicatii si incompatibilitati stabilite intre propozitii, care exprima ele insele clasificari, serieri etc. Efectul calitativ al acestei restructurari este aparitia capacitatii de a solutiona probleme cu caracter abstract, care nu se sprijina pe date faptice concrete, nemijlocit perceptibile.Gandirea formala consta in a reflecta operatiile interiorizate asupra realului si a utiliza rezultatele acestei reflectari. Continuturile transformarilor sunt aceleasi ca si in cazul gandirii concrete, fiind vorba tot de sarcini de clasificare, ordonare, permutare, asamblare, transfer, de stabilire de relatii etc.; dar acestea nu se mai grupeaza ca structurari ale actiunii si realitatii, ci ca propozitii care exprima aceste operatii.Proprietatile operatiilor mentale din perspectiva genetica. Principalele proprietati pe care le pune in evidenta dinamica evolutiva a operatiilor sunt: completitudinea, generalitatea, specificitatea instrumentala si automatizarea.14.Completitudinea ne arata daca o operatie a parcurs sau nu, in procesul formarii sale, toate etapele genetice formarea reprezentarii prealabile despre sarcina si orientarea initiala in raport cu elementele ei, actiunea in plan extern cu obiectele concrete sau cu imaginile materializate ale lor, desfasurarea in planul limbajului extern si al reprezentarilor, interiorizarea mediata de succesiuni ale abstractizarilor si generalizarilor verbale. Pentru a fi eficienta, operatia trebuie sa parcurga toate aceste etape, neparcurgerea uneia sau alteia facand-o fragila si fluctuanta.Generalitatea reflecta sfera de aplicabilitate reala a unei operatii. Ea da raspuns la intrebarea cat de multe si variate sarcini concrete pot fi abordate si rezolvate prin intermediul operatiei date? Aceasta va fi cu atat mai eficienta, cu cat are o aplicabilitate mai intinsa. Ca atare, in programul de instruire se impune ca generalitatea fiecarei operatii sa figureze ca obiectiv obligatoriu de atins.Specificitatea instrumentala exprima legatura selectiva si orientata dintre operatiile particulare si tipul de sarcini la care se aplica. Aceasta proprietate ne arata ca oricat de ridicat este gradul de generalitate al unei operatii, ea nu poate fi universal aplicabila si nu va putea fi suficienta pentru abordarea si rezolvarea tuturor sarcinilor posibile. Rezulta deci ca fiecare operatie vizeaza o anumita categorie de sarcini si ea trebuie proiectata si elaborata prin raportare directa la categoria respectiva. Operatiile se formeaza pentru a servi ca instrumente ale mintii in rezolvarea diferitelor situatii de viata.Automatizarea reflecta gradul de integrare si consolidare a operatiilor si ea rezida in eliminarea verigilor de prisos si a timpilor morti si in comprimarea traiectoriei de desfasurare. Atingand un nivel optim de automatizare, operatiile se realizeaza cu promptituditne, rapid, fara a reclama reglajul constient-voluntar permanent. B. Blocul continuturilorCa proces de cunoastere cu functie reflectorie si de modelare informationala presupune in mod obligatoriu existenta unor continuturi specifice, asupra carora sa se aplice operatiile. Sursa primara a acestor continuturi se afla in lumea externa, iar izvorul lor il reprezinta datele senzoriale. Acestea nu se incorporeaza ca atare in structura interna a gandirii, ci filtrate si prelucrate succesiv, la diferite niveluri de generalitate, abstractiune si esentialitate. Elementul constitutiv bazal al structurii ei de continut este notiunea, iar elementele supraordonate, de rang cognitiv superior, sunt judecata si rationamentul.15.Notiunea este acea entitate informationala interna care integreaza determinatii (insusiri) semnificative, esentiale, necesare si comune unui numar mai mare sau mai mic de obiecte (fenomene) reale sau imaginare.Notiunea, o data elaborata, se include in structura de continut stabila a gandirii, oferind un material calitativ superior de lucru pentru blocul operatiilor. Astfel, atitudinea si comportamentul epistemic fata de realitate vor avea trasaturi diferite atunci cand se intemeiaza pe o mediere notionala, comparativ cu situatia cand pe prim plan se impune medierea senzoriala.Criteriul de relevanta sau de esentialitate ne permite sa apreciem gradul de adecvare a conceptului la realitatea modelata. Pe baza acestui criteriu, devine legitima impartirea notiunilor lor in empirice si stiintifice. Logica a pus in evidenta doua determinatii principale ale notiunii: volumul si sfera.Dupa natura continutului, notiunile au fost impartite in concrete si abstracte. Concreta este considerata acea notiune care are un suport imagistic direct, putand fi reprezentata (ex., notiunea de casa, de floare etc.). Notiunea abstracta contine insusiri desprinse si detasate de contextul si suportul lor sensibil, devenind imposibil de reprezentat (ex. libertate, dezvoltare, intelepciune, contradictie etc.).Desi o notiune subordoneaza numeroase specii si varietati de obiecte, in mod curent, una dintre acestea, ca urmare a frecventei in experienta cotidiana, se va desprinde ca prototip (M. Miclea, 1995). Astfel, in comunicarea obisnuita, atunci cand dorim sa exemplificam o notiune, ne referim la un prototip, care ne este mai familiar.Notiunea in sine nu inseamna decat o suma de potentialitati cognitive in raport cu obiectele pe care ea le reprezinta. Despre ea nu se poate afirma nici ca este adevarata, nici ca este falsa. Dar ea este o posibilitate de a formula o serie de judecati cu privire la o anumita clasa de obiecte sau fenomene. Prima modalitate de a dezvalui si pune in circuitul cognitiv actual continutul unei notiuni este definitia.Schema de definire a unei notiuni variaza in functie de scopul urmarit si de criteriul adoptat. in acceptiunea logicii, o definitie veritabila este doar aceea care se poate realiza prin genul proxim si diferenta .in practica, nu este intotdeauna usor si posibil sa dam astfel de definitii; in mod frecvent, recurgem la definitii enumerativ-descriptive, functionale, genetice,de compozitie.In cadrul gandirii, notiunile nu sunt dispuse la intamplare, haotic, ci ele se ordoneaza si se ierarhizeaza sistemic, alcatuind ceea ce se cheama piramida notiunilor. Aceasta este structurata pe verticala dupa criteriul gradului de 16.generalitate, iar pe orizontala dupa criteriul coordonarii semantice modale. Spre baza piramidei sunt dispuse notiunile cu sfera cea mai mica si volumul cel mai mare: notiuni individuale, in continuare, la etajele superioare, se situeaza notiunile cu sfera din ce in ce mai mare si volumul din ce in ce mai mic particulare, generale, iar la varful piramidei, se plaseaza notiunile cu gradul cel mai inalt de generalitate posibil categoriile supraordonate Suportul material al notiunii este cuvantul. in mod normal, la nivelul omului, orice notiune se obiectiveaza si se exprima printr-un cuvant. Trebuie insa facuta distinctia intre cuvantul-imagine, prin care se fixeaza si se exprima perceptia sau reprezentarea (ca produse imagistice), si cuvantul-notiune. Judecata este un construct informational mai complex si relativ stabil ce se formeaza prin realizarea unor relatii si coeziuni logico-semantice definite intre doua sau mai multe notiuni. in aceasta ipostaza, ea devine o componenta de continut a gandirii, putand fi stocata ca atare in blocul memoriei pentru uzul ulterior. Ea se integreaza in memorie la un nivel superior fata de notiuni, nivel pe care-l putem numi propozitional sau serie semantica, delimitata prin indici speciali de identitate de celelalte. Din punct de vedere cognitiv, ea are o valoare superioara in comparatie cu notiunea, reflectand realitatea mai complet, in mod dinamic si relational. Ea dezvaluie si precizeaza continutul notiunii, afirmand sau negand ceva despre altceva. in structura sa, din punct de vedere logic, intra intotdeauna doi termeni esentiali Subiectul (S) si Predicatul (P), reuniti printr-o veriga denumita copula in continutul gandirii intra o mare diversitate de judecati, cu adresabilitate modala diferita: judecati de existenta, judecati de valoare, judecati particulare, judecati universale, judecati simple, judecati complexe etc. Ele au fiintat initial ca obiect al unui proces viu de gandire, apoi ca produs formularea finala, si, in ultima instanta, se stocheaza in structura de continut a gandirii pentru uzul ulteriorRationamentul este cel de-al treilea nivel de integrare a continutului informational al gandirii; fiind reprezentat de constructele discursive. .incadrarea rationamentului in structura de continut a gandirii este justificata de faptul ca el determina o atitudine epistemica de rang superior a subiectului fata de realitate, dezvoltand aspecte de ordin relational si interactional complexe ale acesteia (contiguitati si corespondente spatio-temporare, succesiuni, incluziuni si disjunctii, probabilitati, cauzalitate etc.).17.C. Blocul produselorProdusul este un element esential in structura gandirii si in definirea finalitatii ei ca proces (sau activitate mintala). Acesta raspunde la intrebarea: ce s-a obtinut sau ce a rezultat la capatul unui sir finit de transformari aplicate unui anumit continut sau unei situatii date la intrare?.in functie de specificul stimulului care a declansat procesul gandirii, produsele pot fi o notiune, un principiu, o relatie, o lege, un raspuns (afirmativ sau negativ), o decizie, o solutie (la o problema) etc. Toate acestea au ca trasaturi comune interiorizarea si caracterul ideal (fiintarea ca entitati mentale, de esenta informationala).Ca veriga finala a unui proces orientat spre scop, produsele gandirii suporta operatiile verificarii (testarii) si evaluarii pe baza unor criterii de adevar (corectitudine) si semnificatie instrumental-adaptativain dinamica generala a gandirii, desprinderea si retinerea produsului ca element constitutiv specific prezinta o importanta metodologica, intrucat creeaza momente de discontinuitate absolut necesare in delimitarea proceselor finite, subordonate si reglate de o finalitate concreta.Din punct de vedere al persistentei in timp, produsele gandirii se pot imparti in doua categorii: produse pentru uzul imediat (pasagere), care, satisfacand starea de necesitate pentru care au fost obtinute, isi pierd actualitatea si ies din structura de continut a gandirii; produse pentru uzul ulterior (ex., notiunile, principiile, legile), care se stocheaza in structura de continut, devenind verigi componente ale unor noi procese de gandire (in viitor).D. Blocul relatiilor Termenul de relatie este polisemic el fiind utilizat in sensuri si situatii variate: de actiune (a relata ceva), caracteristica a doua sau mai multor lucruri intre care exista un anumit raport, legatura de interdependenta, de interactiune, de analogie etc., legatura asigurata printr-un mijloc de transport,. cale de comunicatie, legatura de afaceri sau profesionala intre persoane, functii de relatie (in biologie), ecuatii (in matematica). O dovada in plus in favoarea ipotezei ca relatia este o a patra dimensiune (componenta) distincta a structurii gandirii o constituie faptul ca ea se formeaza si se invata in mod special, intocmai ca operatia si notiunea, judecata sau rationamentul.Fiecare din tipurile enumerate mai sus face obiectul unei definiri si al unei exersari sistematice prin exemplificari si aplicatii la situatii concrete.18.Pe masura ce se formeaza si consolideaza, blocul relational se intrica in celelalte blocuri componente ale gandirii, indeosebi in cele ale operatiilor si continuturilor, restructurandu-le si reorganizandu-le. 5.Enumerati formele modale de procesare-integrare a informatiei la nivelul gandiriiGandirea reprezinta nivelul cel mai inalt si cel mai complex de prelucrare si utilizare a informatiei despre realitatea obiectiva nemijlocit perceptibila, despre posibil si despre imposibil. in realizarea acestei complexe prelucrari sau procesari, gandirea nu urmeaza o traiectorie unica si liniara; ea pune in evidenta trei forme (directii) modale ale acestei procesari, si anume: a. forma de procesare inductiva; b. forma de procesare deductiva si c. forma de procesare analogica.A. Procesarea inductiva - este nemijlocit stimulata si sustinuta de perceptii si reprezentari si actioneaza initial asupra obiectelor si fenomenelor concrete. Ca urmare, traiectoria pe care se va inscrie o asemenea procesare va avea un sens ascendent, de la individual, particular catre general, universal, de la situational, intamplator catre legic, necesar.La intrare, avem intotdeauna de-a face cu o multime de insusiri, obiecte, situatii etc., date nu neaparat simultan, ci si succesiv, in timp, iar la iesire cu un produs integrat, generalizat. Situatiile (sarcinile) cu care se confrunta gandirea in inductie ar fi de trei genuri: a. formarea de concepte; b. dezvaluirea si formularea unei reguli, a unui principiu, a unei legi; c. dezvaluirea si inducerea unei structuri.a. in formarea de concepte, procesarea informatiei este subordonata inducerii unei proprietati de la o parte a elementelor unei multimi la intreaga multime.b) in activitatea sa cotidiana, omul are de-a face cu multimi de obiecte izolate si cu sarcina de grupare a lor in clase prin reluarea si generalizarea insusirilor comune si semnificative (esentiale), dar si cu diferite tipuri de relatii si raporturi care apar ca purtatoare ale unei informatii specifice si care deschid cunoasterii perspective noi.Un caz aparte al inductiei raporturilor si relatiilor este inductia legilor.Legea este in esenta tot o relatie, un raport. Ea caracterizeaza insa nu atat starea, cat mai ales dinamica sau desfasurarea evenimentelor, aflate intr-o anumita interactiune sau interdependenta. Taria sau intensitatea dependentei dintre conditie si eveniment pot varia, determinandu-se astfel doua mari categorii de legi: dinamice si statistice.19.Legea dinamica reflecta o legatura necesara, de tip cauzal, intre cei doi termeni ai relatiei E si A. Astfel, fiind dat E, A se produce in mod sigur, E devenind cauza lui A, iar A efectul lui E.Legea statistica exprima o legatura posibila, dar nu neaparat necesara, intre conditii si evenimente (E si A). Astfel, fiind dat ansamblul de conditii E, evenimentul A se poate produce, dar el poate si sa nu se produca. Inductia legilor statistice se ia in doua planuri: obiectiv, reflectand dependentele reale dintre ansamblul dat de conditii si un anumit eveniment, si subiectiv, reflectand predictia subiectului in legatura cu deznodamantul concret, intr-o situatie data, a desfasurarii fenomenelor intamplatoare sau probabile.c. Inductia structurilor consta in relevarea unei relatii specifice intre doua elemente si generalizarea ei asupra altor elemente. Structura este, in acest caz, un invariant relational, care rezulta si se sustine nu de elementele luate in sine, ci de coraportarea lor reciproca. Structurile exista in toate domeniile realitatii si descoperirea lor constituie unul din obiectivele majore ale cunoasterii stiintifice.B.Procesarea de tip deductivCaracteristica generala a acestei procesari rezida in aceea ca ea are o traiectorie cu sens descendent: porneste de la general (un principiu, o regula, o idee etc.) si merge spre particular, individual. Dupa structura si complexitate, procesarea deductiva directiva se realizeaza in trei forme (variante) de inferenta: a. imediata; b. forma silogistica; c. forma ipotetico-deductiva si d. forma lineara.a. Procesarea deductiva imediata se caracterizeaza prin stabilirea unei legaturi necesare, directe intre judecata permisa si judecata-concluzie. Corectitudinea sau evocarea continutului procesarii in acest caz sunt determinate cu precadere de respectarea sau nerespectarea conditiei de distribuire a termenilor. b. Procesarea de tip silogistic realizeaza un rationament deductiv mediat, alcatuit doar din trei propozitii (judecati) categorice, din care doua sunt premise, iar a treia concluzie. Medierea in acest caz este reprezentata de propozitia care se interpune intre prima propozitie si concluzie. Socrate este om.-Socrate este muritor.Au fost intreprinse cercetari pentru explicarea mecanismelor psihologice care stau la baza constituirii silogismului. Dintre modelele explicative mai cunoscute mentionam urmatoarele: modelul lui Erikson (1978), modelul lui Johnson Laird (1980) si modelul proabilitatilor subiective 20.1.Modelul lui Erikson vizeaza evidentierea si analiza fazelor pe care le parcurge procesarea intr-o schema de tip silogistic. Sunt identificate trei faze principale: a. reprezentarea, care exista in proiectia informatiei din premise in spatiul reprezentational-intern, luand o forma asemanatoare diagramelor Venn; b.combinarea reprezentarilor, dupa principiul subordonarii particularului fata de general (continutul semantic al premisei minore se indexeaza ca parte a continutului semantic al premisei majore); c.alegerea etichetei verbale pentru exprimarea sau descrierea concluziei.2.Modelul lui Johnson-Laird este intemeiat pe afirmarea necesitatii de a realiza o analiza asa-zisa ecologica in situ a rationamentului, sarcinile (silogistice) fiind exprimate in limbaj natural., In acest caz, procesarea pentru ajungerea la concluzie cuprinde urmatoarele verigi:a.reprezentarea premiselor, analoaga diagramelor Venn -subiectii isi reprezinta o clasa prin imaginea unui numar arbitrar ales dintre membrii ei b.combinarea euristica a reprezentarilor premiselor (aceasta reflecta specificul desfasurarii rationamentului in plan psihologic);c.formularea mai multor concluzii in contextul unui experiment mental; d. verificarea concluziilor (aici se apeleaza deja la logica, fiind retinuta de fiecare data doar concluzia care concorda cu regulile acesteia).3.Modelul probabilitatilor subiective isi propune sa surprinda intricarea factorilor conativi (trairi emotionale, dorinte, expectatii) in procesul de rationare..Cele trei modele prezentate mai sus nu sunt reciproc antagonice si exclusive, ci mai curand complementare, pentru ca, asa cum am vazut, fiecare se centreaza pe o anumita coordonata particulara a rationamentului silogistic.O alta grupa de cercetari experimentale asupra procesarii deductive silogistice au pus in evidenta unele particularitati psihologice determinate atat de forma premiselor-universal afirmativa-universal negativa, particular afirmativa-particular negativa (asa-numitul efect de atmosfera), cat si de figura in care se realizeaza silogismul (efectul figural).4.Efectul de atmosfera se concretizeaza in cateva tendinte semnificative ale subiectilor in desprinderea concluziei, si anume: a. cand cel putin o premisa este negativa, majoritatea subiectilor tind sa deduca o concluzie negativa; b. daca cel putin o premisa contine cuantificatorul particular unii, este cel mai puternic favorizata tendinta de deducere a unei concluzii particulare; c. daca se exclud cele doua situatii anterioare, 21.tendinta cea mai frecventa va fi aceea de a deduce o concluzie universal afirmativa .Cel de al doilea efect figural a fost descoperit de cercetatorul englez Johnson-Laird (1980). Prezentand subiectilor un silogism in figura a IV-a (P-M M-S) majoritatea dintre ei (85%) a manifestat tendinta de a deduce concluzia de forma P-S. Reformuland insa acelasi silogism in figura I (M-P S-M) s-a modificat radical tendinta in deducerea concluziei: 85% din numarul subiectilor au optat pentru concluzia de forma S-P.c.Procesarea ipotetico-deductiva sau conditionata este mai putin studiata din punct de vedere psihologic decat celelalte forme. Aceasta se explica prin natura ambigua a conditionalului. Sub una si aceeasi expresie conditionala se pot ascunde legaturi diferite: o relatie de antrenare logica (ex.: Daca soarele a asfintit, atunci se lasa seara. Soarele a asfintit. Deci, se lasa seara ); o relatie cauzala (exemplu Daca bate vantul, frunzele copacilor se misca. Bate vantul. Deci, frunzele copacilor se misca); o relatie de conformare (ex.: Daca ploua, ia umbrela. Ploua. Deci, ia umbrela).d.Procesarea deductiva liniara realizeaza o transformare de tip tranzitiv. Rationamentul pe care se intemeiaza are doua premise, fiecare din ele exprimand o relatie dintre doi termeni.Cel putin un termen este dat in ambele premise. Sarcina care angajeaza procesarea deductiva liniara consta in a cere subiectului sa stabileasca o relatie intre doi termeni neadiacenti (care nu sunt dati in aceeasi premisa).Iata un exemplu de astfel de sarcina:Petre este mai harnic decat Vasile.Ion este mai lenes decat Vasile.Care este cel mai harnic?Raspunsul corect este: Petre este cel mai harnic.C.Procesarea analogica - psihologic, o structura de gandire analogica manifesta o deschidere deosebita la similitudine si conexiune. Ea poseda atributul operational specific de a extrage sugestii de rezolvare a unei probleme de un anumit tip sau dintr-un anumit domeniu din rezolvarea unei probleme de un alt tip sau dintr-un alt domeniu de a gasi criterii pentru formularea unei explicatii comune pentru o categorie aparent eterogena de fenomene Spre deosebire de procesarea deductiva, in procesarea analogica legatura dintre premise si concluzie are un caracter ipotetic, probabilist si nu unul strict necesar. Trainicia ei va depinde de gradul de esentialitate, diversitate si reprezentativitate al insusirilor comune, precum si de natura insusirii transferate.22.Satisfacerea acestei conditii depinde de calitatea gandirii insasi, de profunzimea ei, de informatia de care dispune ea la momentul dat. Toate cele trei forme modale de procesare a informatiei in cadrul gandirii se intalnesc la fiecare individ, dar predarea si nivelul de elaborare si functionare a lor difera in limite foarte mar de la o persoana concreta la alta. Aceasta face ca tabloul real al gandirii sa fie mult mai complex si greu incapsulabil in canoane, decat cel prezentat de logica. in consecinta, schemele oferite de logica pot fi doar partial utilizate in cercetare psihologica si in analiza/explicarea desfasurarii in vivo a gandirii.6. Caror tipuri de procesari se opune rezolvarea de probleme?Domeniul specific in care se activeaza si se pun in relatie finalista toate cele patru blocuri componente ale gandirii il constituie rezolvarea problemelor in sens larg. Problema sau situatia problematica reprezinta stimulul autentic al oricarui proces veritabil de gandire. Rezolvarea problemelor se opune altor tipuri de procesari, in care ponderea principala revine programelor rutiniere, executive, automatizate, cum sunt, de pilda, operatiile de calcul la omul adult.Notiunea de problema a fost utilizata in psihologie in acceptiuni diferite de catre diversele orientari sau scoli. Behaviorismul considera problema orice situatie-stimul pentru care organismul ca intreg nu are elaborata, prin invatare anterioara, o schema de raspuns, fiind obligat sa procedeze prin incercari si erori succesive .Gestaltismul lega existenta problemei de un dezechilibru intre subiect si mediu, creat de omiterea sau intreruperea unor verigi ale camp ului relational (W. Khler, 1929). Corespunzator rezolvarea, la behavioristi, consta in formarea de operatii si algoritmi adecvati, prin eliminarea verigilor de prisos fie pe baza intaririi, fie ca urmare a actiunii legii efectului iarla gestaltisti, in aparitia spontana a unor tendinte determinante, care sa duca la inchiderea circuitelor intrerupte (principiul insight-ului).Dupa parerea noastra, o definire mai riguroasa a problemei o realizeaza psihologia cibernetica. Aceasta ia in considerare doua aspecte: unul obiectiv si altul relational-subiectiv. Aspectul obiectiv se refera la o situatie externa in sine si se evalueaza prin prisma criteriului de nedeterminare, adica al numarului de alternative posibile din care urmeaza sa se faca alegerea. Astfel, din punct de vedere obiectiv, pentru a exista o situatie problematica trebuie sa existe cel putin doua variante (alegeri) cu probabilitati apropiate. Alternativa este generata fie de omiterea unor elemente (date) in problema, fie de o prezentare in 23.dezordine (entropica) a datelor, fie, in sfarsit, de pragul scazut de discriminare in raport cu alte situatii problematice. Finalmente, se poate spune ca, in plan obiectiv, o problema este cu atat mai dificila si mai complexa, cu cat gradul sau de nedeterminare este mai mare.Aspectul relational-subiectiv se refera la efectul global pe care il produce asupra unui individ concret contactul cu situatia considerata obiectiv ca problematica. Acest efect va fi o rezultanta a intalnirii dintre nedeterminarea sau entropia ce caracterizeaza situatia externa si determinarea sau negentropia (organizarea informationala) care caracterizeaza sistemul cognitiv al subiectului. Daca in profilul de stare al subiectului nu se inregistreaza nici o perturbatie, atunci se poate afirma ca situatia data este asimilata pe loc si ea nu constituie pentru subiectul in cauza o problema. Dimpotriva, daca in profilul actual de stare a subiectului se produce o oscilatie, situatia neputand fi asimilata decat printr-un sir de transformari speciale, atunci ea dobandeste si din punct de vedere subiectiv atributul problematicului.Coreland cele doua aspecte obiectiv si subiectiv obtinem o clasificare mai adecvata a problemelor, in doua mari clase: probleme bine definite, care au un numar precis delimitat de evenimente (date), de secvente, si o solutie pentru a carei verificare exista un test neechivoc; probleme slab definite, care nu permit o analiza completa a datelor si nu dispun de teste univoce de validare a solutiei. Dupa forma de codificare sau prezentare, avem probleme situational-intuitive, elementele situatiei problematice fiind obiecte, imagini sau scheme, si probleme simbolic-abstracte, in care datele sunt exprimate verbal sau prin simboluri alfa-numerice (probleme de logica, probleme de fizica, probleme de matematica).Forma de codificare prezinta o importanta psihologica deosebita pentru desfasurarea procesului de rezolvare si ea trebuie neaparat luata in considerare in analiza finala a datelor cercetarii.Ca urmare, ramanand la clasificarea pe care am prezentat-o mai sus, trebuie sa amintim ca cele doua clase de probleme, bine definite si slab definite, sunt abordabile si rezolvabile pe cai diferite si prin strategii diferite: cele .bine definite pe cale si prin procedee algoritmice, iar cele slab definite pe cale si prin procedee euristice.Din punct de vedere operational, o problema poate fi reprezentata in doua moduri: reprezentarea pe baza multimilor si reprezentarea pe baza unui spatiu de explorare .24.in termenii multimii, o problema se defineste astfel: Este data o multime A; sa se gaseasca un numar sau o submultime a lui A care sa posede proprietatile specificate Ei, numite multime-scop sau solutie. intr-o serie de cazuri, o asemenea reprezentare permite descompunerea problemei initiale intr-o serie de subprobleme, fiecare din ele putand fi descrisa in acelasi fel.Reprezentarea-explorarea caracterizeaza problemele de tipul demonstrarii teoremelor in care, de la o secventa de axiome sau teoreme date initial, se obtine o expresie finala prin aplicarea unei succesiuni de operatori.Dinamica procesului de rezolvare a unei probleme. Problem Solver, au dat o descriere riguroasa a abordarii problemei si pornesc de la notiunea de spatiu problematic, care desemneaza:a. o multime de elemente? care sunt structuri simbolice, fiecare din ele reprezentand o stare a cunostintelor despre sarcina;b. o multime de operatori K, care sunt procese informationale, fiecare generand noi stari de cunostinte, pornind de la starile de cunostinte date;c. o stare initiala de cunostinte, 0, care reprezinta cunostintele despre sarcina pe care subiectul le are la start;d. o problema care este formulata prin aplicarea operatiilor K;e. cunostintele totale disponibile, pe care subiectul le poseda in starea initiala (de start) si pe parcursul secventelor de aplicare a operatiilor K.in constituirea verigilor de mai sus intra, in ordine, urmatoarele genuri de informatie:1. informatia dinamica temporara, creata in cadrul unei singure stari de cunostinte;2. starea de cunostinte insasi, ca informatie dinamica despre sarcina;3. elementele extrase din structurile simbolice aditionale, pastrate in memoria de lunga durata sau in memoria externa (starea de cunostinte existenta);4. informatia de edificare privind modelul in care o stare de cunostinte a ajuns la punctul dat si ce alte actiuni au mai fost efectuate in cadrul tarii respective, cu ocazia explorarilor ei anterioare;5. accesul informational la alte stari de cunostinte, care au fost implinite anterior si se pastreaza actualmente in memoria de lunga durata sau in cea externa;6. informatia de referinta, care ramane constanta pe parcursul procesului de rezolvare a problemelor, fiind disponibila in memoria de lunga durata sau in cea externa. 25.in cursul rezolvarii problemei, se acumuleaza cunostintele; secventele deja parcurse se stocheaza in memoria de lunga durata sau in cea externa si aceasta permite realizarea reversibilitatii, gandirea putand reface traiectoria in sens invers, de la starea actuala la cea initiala, cu restructurari calitative ale strategiei. Cand secventele anterioare sunt eronate, asa cum se intampla in cazul multor probleme noi, stocarea lor nu este necesara si nici utila. De aceea, memoria nu trebuie sa fie pur cumulativa, ci organizationala, selectiv-evaluativa si clasificatoare.Deoarece, in principiu, spatiul problematic este inchis, in aria operatiilor care transforma o stare de cunostinte in alta, programul informational activ ramane intotdeauna finit, el raportandu-se la o situatie problematica data. Iar cum orice situatie problematica este circumscrisa in interiorul unor coordonate mat mult sau mai putin definite, rezolvarea ei presupunand modificari ale acestor coordonate, devine necesar a se opera o distinctie intre spatiul-stare si spatiul-actiune. in majoritatea domeniilor, solutiile la probleme sunt specificate prin: caracteristicile unei stari terminale pornind de la o stare initiala si avand in vedere conditiile privind transformarile admisibile de la o stare la alta si, uneori, caracteristicile starilor intermediare.in fata unei probleme, subiectul se comporta ca un sistem adaptativ, adica, el cauta in spatiul problematic starile cele mai convenabile, fie folosind algoritmi bine determinati, fie apeland la procedee euristice de explorare-testare-alegere. Traiectoria conduitei sale trebuie insa raportata intotdeauna la exigentele care constituie asa-numita textura relevanta a ambiantei, pe care au descris-o Tolman si Brunswick (1935). Printr-o asemenea raportare, se desprind invariantii de problema anumite conditii ce trebuie respectate in mod obligatoriu, indiferent de individualitatea subiectului rezolvitor (fie el copil, adult sau ordinator). 1.Prima si cea mai importanta conditie o reprezinta existenta obiectivului sau scopului, care ramane constant, si ea postuleaza desfasurarea actiunilor rezolutive in directia simplificarii si reducerii spatiului problematic. Se intampla adesea ca, neconstientizand suficient aceasta conditie, subiectul complica situatia initiala prin introducerea unor elemente inutile de care ocupandu-se, se abate de la traiectoria corecta.2. O a doua conditie restrictiva, cu rol de invariant, subliniaza necesitatea de a adapta analiza la reprezentarea interna a sarcinii, care se cere sa fie cat mai adevarata.Dupa cum au demonstrat cercetarile experimentale, multe din diferentele individuale in rezolvarea problemelor provin din reprezentarea lor diferita 26.in plan intern. (Printre altele, aceasta reprezentare interna trebuie sa fie congruenta cu structura spatiului problematic extern, altminteri poate aparea pur si simplu un alt spatiu problematic).3. in fine, cea de a treia restrictie importanta impune subiectului sa subordoneze sursele externe de informatie obiectivului final al problemei, iar nu unor secvente izolate ale procesului rezolutiv.Pe baza celor de mai sus, putem delimita etapele principale ale rezolvarii unei probleme:a. Procesul initial (input translation), care consta in realizarea reprezentarii interne a spatiului ambiant cu relevarea in cadrul lui a spatiului problematic. in functie de modul in care se structureaza reprezentarea interna, subiectul va pune in relief, va estompa sau va elimina din campul lui de actiune solutia problemei.b. Activitatea de raspuns a subiectului, ce urmeaza formarii reprezentarii interne. Aceasta s concretizeaza in alegerea unei metode particulare de rezolvare;c. Aplicarea metodei alese si controlarea gradului de adecvare a activitatii rezolutive printr-un dublu feed-back: extern inregistrarea si evaluarea rezultatelor transformarilor anterioare, si intern verificarea respectarii succesiunii operatiilor stabilite in plan sau pe care le presupune metoda data. Daca cele doua mecanisme feed-back atesta existenta unei repartizari sau erori esentiale, aplicarea metodei respective poate fi stopata.d. Cand metoda initiala da gres, subiectul are de ales intre trei posibilitati: 1. de a gasi sau presupune o alta metoda: 2. de a realiza o alta reprezentare interna, ceea ce va duce la reformularea problemei; 3. de a abandona speranta in rezolvarea problemei, recunoscand-o ca fiind principial insolubila sau ca depasindu-i nivelul sau actual de pregatire.f. in timpul desfasurarii operatiilor de mai sus, o metoda poate genera probleme noi, adica scopuri partiale, subiectul alegand spre rezolvare una din aceste probleme derivate.Se poate observa ca procesul general de rezolvare a unei probleme are un caracter iterativ, el constand dintr-o serie de verigi legate intr-un circuit inchis: stabilirea obiectivului; alegerea metodei, evaluarea rezultatelor, alegerea unui nou obiectiv. Se admite, de asemenea, ca procesul de rezolvare a problemelor este si recursiv: obiectivul neatins poate fi mentinut, in pofida faptului ca au fost fixate obiective noi; obiectivul initial poate fi reevocat dupa ce noile scopuri au fost atinse.27.Recursivitatea stabileste dependenta dintre comportamentele care sunt separate unul de altul in timp. Aceasta implica functionarea mecanismului de control si stocarea scopurilor.Pentru finalizarea activitatii rezolutive, sunt esentiale formarea reprezentarii interne si metoda.in multe probleme, indeosebi de tip figural-perceptiv, aproape intreaga rezolvare consta in formarea unei reprezentari interne adecvate (exemplu: unirea printr-o singura linie, fara a ridica creionul, a celor 9 puncte, dispuse pe trei siruri).Schema bloc a procesului de rezolvare a problemelorMetoda este cea care asigura pas cu pas, sau structural global, reducerea spatiului problematic si transformarea nedeterminarii initiale in determinare. in raport cu una si aceeasi formulare a problemei, pot exista mai multe metode, reprezentand cai alternative de ajungere la starea finala (solutie) 7.Care sunt sursele de informatii in rezolvarea de probleme?Dat fiind faptul ca orice problema apare ca o forma particulara de nedeterminare ,in rezolvarea ei informatia are o importanta primordiala, ea fiind indispensabila in: formarea reprezentarii interne, in alegerea metodei, in estimarea rezultatelor. Permanent, in timpul activitatii sale rezolutive, subiectul cauta, extrage si prelucreaza informatia1. O prima sursa o reprezinta spatiul problematic insusi. Structura lui este echivalenta redundantei: informatia existenta intr-un anumit punct devine predictiva, cel putin in sens euristic, in raport cu proprietatile, legaturile sau transformarile dintr-un alt punct. Acumularea informatiei in cursul activitatii rezolutive se realizeaza pe doua cai: directa, fiecare operatie corecta permitand alegerea in continuare a celei urmatoare, si indirecta, din erorile comise fie in alegerea procesului, fie in aplicarea unor operatori.2. A doua sursa o constituie ambianta sau cadrul spatiului problematic dat. Diferitele elemente sau semnale pe care subiectul le capteaza sunt utilizate ca informatie auxiliara in organizarea operatiilor. Informatia extrasa din.aceasta sursa poate sugera legaturi pe care datele existente ale problemei nu le releva, poate completa sau restructura reprezentarea interna etc.Istoria stiintei ne arata ca multe din marile descoperiri se datoresc in buna masura medierii procesului rezolutiv de informatia extrasa intamplator din ambianta sau din alte experiente de viata ale savantului (descoperirea principiului lui Arhimede, descoperirea legii gravitatiei etc.).3. Cea de a treia sursa o reprezinta informatia preluata si stocata anterior. Dupa cum nu se poate vorbi de un nivel zero al activitatii cognitive a 28.omului, tot astfel nu putem concepe rezolvarea unei probleme pe un fond intern vid din punct de vedere informational sau fara un acces la o informatie tezaurizata. Cea mai mare cantitate de informatie utila o furnizeaza memoria interna de lunga durata. Care sunt factorii perturbatori in procesul de rezolvare a problemelor?Procesul de rezolvare a problemelor poate fi supus unei influente perturbatoare atat din partea unor factori obiectivi, cat si a unora subiectivi. A. Printre factorii obiectivi cu frecventa cea mai mare si efectul perturbator cel mai puternic asupra montajului intern al subiectului, mentionam:1. criza de timp rezolvarea problemei intr-un timp scurt sau dinainte fixat, ceea ce induce teama subiectului de-a nu se incadra in limitele date; aceasta atrage dupa sine, in ordine secunda, precipitarea, graba, pierderea orientarii in problema; 2. caracterul instantaneu al contactului cu problema si noutatea absoluta a acesteia in raport cu subiectul; aceasta determina cresterea considerabila a nivelului initial de entropie al starii interne a subiectului, care va influenta negativ orientarea prealabila in sarcina, stabilirea strategiei rezolutive si alegerea metodei; 3. factorii fizici de ambianta, indeosebi temperatura, umiditatea si compozitia aerului (prezenta unor substante chimice toxice); 4. factorii sociali de ambianta (prezenta altor persoane devine sursa de stres pentru subiectul care se confrunta cu rezolvarea unei probleme);5. gradul de complexitate si dificultate al problemei (cu cat acesta este mai ridicat, cu atat subiectul devine mai incordat, mai stresat, ceea ce se repercuteaza nefavorabil asupra organizarii activitatii rezolutive). Trebuie spus ca efectul perturbator al factorilor obiectivi depinde de structura de personalitate a subiectului, de forta Eului sau, de rezistenta la frustratie si stres.B. Factorii de ordin subiectiv se interpun direct intre procesul rezolutiv si problema. Ei sunt de naturi si intensitati diferite, ceea ce confera procesului rezolutiv o nota de stricta individualitate. Contactul cu problema activeaza nu numai structurile si schemele operatorii ale gandirii sau ale cognitiei, ci si componentele ergice afective, motivationale si autoreglajului mecanismele si calitatile vointei. Atunci cand valorile acestora se situeaza sub sau depasesc anumite limite, influenta lor asupra procesului de rezolvare devine perturbatoare.29.Tensiunea emotionala puternica determina reducerea considerabila a luciditatii, a autocontrolului si preciziei analizei datelor problemei, care-si pierd din pregnanta si semnificatia lor logica.Lipsa de motivatie sau starea de hipermotivatie se manifesta de asemenea ca factor puternic perturbator al procesului de rezolvare a problemelor. Lipsa de interes este cunoscuta ca un serios obstacol psihologic in calea performarii cu rezultate bune a diferitelor sarcini de invatare si a celor din activitatea profesionala.Pe un alt plan, dar asemanator ca efect perturbator asupra procesului de rezolvare a problemelor, se situeaza si supramotivatia, semnificatia exagerata pe care subiectul o atribuie reusitei sau esecului tentativei de rezolvare. Supramotivatia determina o bulversare generala a etapelor constitutive ale procesului rezolutiv, concretizata in activarea unor elemente de prisos si in centrarea excesiva pe anumite secvente si neglijarea altora, poate mai importante pentru apropierea reala de solutia problemei. Aceeasi problema care ramane nerezolvata pe fondul unei stari de supramotivatie poate fi relativ usor rezolvata pe fondul unei stari de motivatie moderata (optimumul motivational).in ceea ce priveste autoreglajul voluntar, se dovedeste ca slabiciunea vointei, dificultatea de concentrare a atentiei voluntare, lipsa de perseverenta si tenacitate etc. sunt sursele unor frecvente erori si esecuri in rezolvarea oricarui tip de probleme.in fine, un factor psihologic general care poate perturba procesul de rezolvare a problemelor este oboseala intelectuala. Asa cum au dovedit cercetarile experimentale, starea de oboseala reduce considerabil capacitatea de concentrare, nivelul de activare al schemelor operatorii ale gandirii, succesiunea si coerenta logica a transformarilor in interiorul spatiului problematic. Erorile care apar in cursul procesului rezolutiv vor fi, cu precadere, erori de atentie (greseli de calcul, omisiuni) erori de judecata (analiza) incorecta relationare a datelor, intelegerea gresita a semnificatiilor etc.GaNDIREA CA PROCES DECIZIONALPrin decizie se intelege procesul cognitiv (intelectual) de gestionare a comportamentelor in situatii alternative, subiectul trebuind sa efectueze o alegere sau alegeri succesive ale variantei optime sau cel putin convenabile.Clasificarea deciziilor se face dupa: domeniul caruia ii apartin alternativele (economic, politic, social, medical etc.), sfera de cuprindere (globale si partiale), timpul aflat la dispozitie (decizii in timp normal si decizii in criza de timp), durata aplicabilitatii (decizii pe termen scurt, decizii pe termen 30.mediu si decizii pe termen lung), importanta obiectivului vizat (decizii minore si decizii majore).Indiferent de tipul de decizie, procesul de elaborare-adoptare are o schema operationala comuna: recoltarea informatiei despre fiecare varianta de actiune (solutionare), prelucrarea si evaluarea gradului de relevanta si reprezentativitatc a informatiilor recoltate, compararea variantelor (alternativelor) pe baza unor criterii de optimalitate, evaluarea pretului de cost (raportul dintre functia de castig si cea de pierdere) asociat fiecarei variante, formularea optiunii pentru una din variante, transpunerea optiunii in decizie: se va actiona in favoarea acestei variante!.Gandirea trebuie sa determine:1. valorile de baza ale situatiei;2. valoarea asteptata;3. functia de utilitate subiectiva asteptata;4. valoarea efectului si corectitudinii optiunii.1. Pentru delimitarea valorilor de baza ale situatiei, subiectul trebuie sa identifice informatia relevanta pentru decizie si sa stabileasca procedeul ce urmeaza a fi folosit, optim pentru efectuarea celei mai adecvate alegeri. 2. In situatii cu rezultate probabile se impune determinarea valorii asteptate. Teoria deciziei mentioneaza ca rationala maximizarea castigurilor asteptate in viitorul mai indepartat. in stabilirea cursului optim al actiunii trebuie insa corelate atat valorile evenimentelor, cat si probabilitatile lor.3. Probabilitatea obiectiva ar trece in probabilitate subiectiva: subiectul va introduce criteriile lui in determinarea sanselor de aparitie a unei laturi a alternativei sau a celeilalte si va decide sub influenta lor. in acest caz, avem de a face cu utilitatea subiectiva asteptata (UA). 4. Fiecare alegere este urmata in mod obisnuit de o evaluare critica a rezultatului obtinut. Aceasta poate duce la intarirea convingerii in corectitudinea deciziei luate anterior sau o poate pune la indoiala. Mai intotdeauna oamenii raman cu o anumita indoiala in ceea ce priveste alegerile efectuate; uneori, intervine chiar regretul postdecizional: imi pare rau, mai bine alegeam o alta varianta. in plan individual, avem de a face cu grade diferite ale respectului si pretuirii intaririlor sociale respective, dar nu se poate afirma ca atitudinea pozitiva s-ar reduce la zero in raport cu toate valorile. Astfel ca intarirea sociala este luata in calcul in adoptarea oricarei decizii de acest fel.in situatiile tranzactionale si de negocieri, procesul decizional dobandeste un caracter iterativ: de la o stare actuala se poate reveni la situatia initiala; 31.in negocieri, rezultatul final care poate fi reciproc avantajos sau unilateral avantajos, va fi conditionat de o multime de variabile psihologice si psihosociale.GaNDIREA CA PROCES DE TEORETIZARE Prin caracterul sau mijlocit, generalizat si abstract si prin desfasurarea sa discursiva, pe coordonate spatio-temporale largi, gandirea este singura care poate depasi limitele senzorialului si situationalului si se poate manifesta ca activitate mentala eminamente constructiva. Constructivitatea sa va consta, in primul rand, in elaborarea de teorii, adica de modele explicativ-interpretative ideal-simbolice ale realului.Din punct de vedere psihologic, a teoretiza inseamna a dezvalui si infera la nivelul faptelor empirice concrete existenta unor relatii, implicatii si semnificatii (sensuri) generale, esentiale, care definesc si caracterizeaza o intreaga clasa sau un intreg domeniu de fenomene. Din punct de vedere logico-semantic, teoria se defineste ca: a. ansamblu organizat de principii, de reguli si legi stiintifice destinate descrierii si explicarii unui ansamblu de fapte;b. ansamblu relativ organizat de idei si de concepte care se raporteaza la un domeniu dat; c. sistem de ipoteze care sustine interpretarile evenimentelor;d. cunoastere prin prisma unor legi formal-abstracte; e. datum-ul unui limbaj formal, al unui ansamblu de axiome si al unui ansamblu de reguli de deducere (derivare).Constructiile teoretice ale gandirii pot porni si se pot intemeia pe o realitate data sau pot fi un produs ideal pur al gandirii insasi, care se instituie ca o realitate sui generis sau se impune realitatii sensibile ca principiu guvernator sau modelator. Teoretizarea trebuie considerata o caracteristica esentiala si necesara a gandirii. Acolo unde ea nu exista, nu se poate vorbi nici de existenta gandirii propriu-zise, ci doar de un intelect situational-sincretic.Ca teoretizarea este o determinatie intriseca a gandirii o dovedeste si faptul ca ea se manifesta irezistibil la orice persoana normala, indiferent de nivelul de instruire si de orizontul de cultura. in cadrul structurilor si schemelor operationale interne ale gandirii, experienta cotidiana, senzorial-situationala, este supusa aproape neconditionat unui proces de recodare si interpretare pentru a deveni inteligibila si a i se dezvalui semnificatii si sensuri supraordonate, generale. Forma cea mai simpla si elementara pe care o ia teoretizarea in acest caz este cea a parerii sau credintei (sunt de parere ca, parerea mea este ca ..., cred ca ..., presupun ca ... etc.).32.Nivelul si calitatea procesului de teoretizare au un caracter evolutiv, perfectibil, constituindu-se ca o rezultanta atat a evolutiei omului in plan istoric, cat si in plan individual, ontogenetic. Din punct de vedere sincronic, diferentele interindividuale, care se inscriu intr-un registru valoric extrem de intins, sunt conditionate, in parte, de factori genetici, fiind innascute (exemplu, diferentele in gradul de organizare structural-functionala a creierului), iar in parte, de factorii socioculturali (conditiile de instruire si educatie).Din punct de vedere operational, procesul de teoretizare se desfasoara pe baza celor trei scheme principale ale gandirii in general, respectiv: schema inductiva (teoretizarea inductiva), cu sfera generalizatoare crescanda (din corelarea mai multor discursuri particulare se construieste un discurs generalizator sintetic sau din mai multe discursuri cu aceeasi sfera de referinta se obtine un discurs cu o sfera supraordonata, inglobanta (teorie particulara-teorie generala); schema deductiva (teoretizarea deductiva), cu sens descendent, de subordonare a particularului fata de general, de derivare a unor structuri formale din alte structuri formale, prin aplicarea unor reguli de derivare; schema analogica (teoretizarea analogica), explicarea si interpretarea unui sistem mai putin cunoscut si mai greu accesibil cu ajutorul altui sistem mai cunoscut si mai accesibil (exemplu: studiul creierului uman pe baza relatiei sale de analogie cu ordinatorul, al inteligentei naturale cu ajutorul inteligentei artificiale etc.).Se constata ca exista o anumita predispozitie si preferentialitate in directia de structurare si dezvoltare a capacitatii de teoretizare: in raport cu anumite domenii si categorii de fenomene, ea atinge indicatori de performanta superiori, in raport cu alte domenii si categorii de fenomene poate sa ramana la un nivel elementar.Oricum s-ar prezenta tabloul in plan individual-concret, general valabila ramane asertiunea ca universul teoretic pe care-l creeaza gandirea devine cel mai pretios si eficient ghid de orientare a omului in lume si de transcendere a situationalului si imediatului senzorial.Tocmai datorita functiei teoretice a gandirii, conduita umana, pe langa atributul de inteligenta, dobandeste si pe acelea de rationala si reflexiva. Acest atribut presupune obligatoriu existenta scopului elaborat si formulat anterior, existenta planului (modelul mental al articularii motivului, scopului si mijlocului), existenta prevederii sau aproximarii consecintelor posibile, existenta intemeierii sau argumentarii planului si apoi a actiunii intreprinse. in toate aceste secvente sunt implicate intelegerea, interpretarea, stabilirea de semnificatii cu valoare mai generala.