Probabil cea mai romantica tema, in sensul ca a fost pentru prima data introdusa in literatura de romantici, este cea a omului de geniu. Cel care a consacrat-o si care a definit in fapt prototipul geniului nu este altul decat Byron. Acest model uman se caracterizeaza desigur prin posedarea unor insusiri neobisnuite, cum ar fi memoria exceptionala, inteligenta covarsitoare, pasiunea pentru studiul de orice fel, seninatatea abstracta, dezinteresul fata de tot ceea ce este lumesc si binenteles o viata pasionala plina de aventuri. Prin esenta lor, romanticii sunt niste visatori care deseori ajung la esente si origini. in creatia eminesciana, in poezii cum sunt: "Luceafarul", "Glossa", "Oda (in metru antic)", "Scrisoarea I" dar si in proza eminesciana prin Toma Nour (din "Geniu Pustiu") si prin Dionis se oglindesc: eroul titan, eroul demon si ideile filozofice despre geniu, despre timp si spatiu.



Dupa Eminescu insa, "Oamenii se impart in doua categorii: unii cauta si nu gasesc, altii gasesc si nu se multumesc" (E impartita omenirea...). Este greu de spus unde se incadreaza oamenii de geniu. Se poate spune ca ei fac parte din ambele categorii, caci cauta mereu ceva ce nu poate fi gasit, si atunci cand gasesc cel mai apropiat echivalent pamantesc al dorintelor sale, il dispretuiesc. Exista insa si un miraj al atingerii idealului, caruia romanticii ii datoreaza tot zbuciumul si suferinta vietii lor, pentru ca, asa cum spune si Goethe‚ "Niciodata nu suntem mai indepartati de scopul dorintelor noastre, decat atunci cand ne inchipuim ca-l posedam". Pentru Eminescu, oamenii in general, dar mai ales cei superiori, cei geniali, "sunt probleme pe care si le pune universul, iar vietile lor incercari de dezlegari". Este fara indoiala o definitie cat se poate de originala, in care viata omului este conceptualizata ca o frumoasa, dar eterna indoiala si enigma.