Iancu de Hundoara Atletul lui Christos

Devenind adevaratul conducator al gruparii favorabile regelui Vladislav I Jagello, Iancu de Hunedoara a fost rasplatit din plin de catre acesta, demnitatea cea mai importanta ce i-a fost ncredintata fiind aceea de voievod al Transilvaniei, n 1441. n acest fel el a reusit sa imprime regatului Ungariei o linie politica predominant antiotomana, conflictele din Europa Centrala cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) si cu Jan Jiskra, aliatul acestuia si adevaratul stapn al Slovaciei, trecnd pe un plan secundar.

Astfel, marile actiuni militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara, caracterizate printr-o mobilitate si o ndrazneala putin obisnuite n acea vreme, ncep n 1441, cnd el nfrnge n teritoriul srbesc, pe Ishak, beiul de Semendria . Apoi, n anul urmator, Iancu a facut fata unei puternice ofensive otomane, dupa nfrngerea de la Sntimbru (18 martie), el reusind sa-l zdrobeasca complet, lnga Sibiu, pe Mezid, beiul de Vidin (22 martie), iar la 2 septembrie sa obtina o noua mare victorie pe rul Ialomita, mpotriva beilerbeiului Rumeliei, Sehabeddin, victorie care a marcat nceputul luptelor sale ofensive mpotriva turcilor

Pentru politica sa ofensiva antiotomana, Iancu avea nevoie de liniste la granitele apusene si de cooperarea ct mai multor puteri crestine. Linistea a fost obtinuta prin ncheierea, n vara lui 1443, a unui armistitiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, dupa moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul (1453-1457). n schimb , sprijinul puterilor crestine lasndu-se asteptat, Iancu, mpreuna cu regele Vladislav I, a trecut la ofensiva. Campania cea lunga, una dintre cele mai stralucite realizari militare ale vremii, pe care voievodul transilvan a condus-o mpotriva turcilor din sudul Dunarii, la sfrsitul anului 1443 si nceputul lui 1444 a contribuit, n mod indiscutabil, la declansarea rascoalei antiotomane a poporului albanez, condusa de Skanderbeg, la declansarea altor rascoale antiotomane n Balcani si la clarificarea pozitiei puterilor crestine apusene n privinta sprijinului pe care aveau sa-l acorde luptei antiotomane pe viitor.

Evident, nu toate puterile crestine erau dispuse sa se angajeze n lupta antiotomana. Dintre cele apusene, pentru ca nu se punea problema celor rasaritene, aflate deja n lupta cu turcii, au raspuns pozitiv, datorita unor interese specifice, n afara papalitatii, Alfons V de Aragon si Neapole (1416-1458), Venetia si ducatul Burgundiei.

Daca pentru ducele burgund, Filip III cel Bun, cruciada continua sa reprezinte o manifestare a spiritului cavaleresc medieval , pentru Alfons V , la fel ca si pentru Venetia , cruciada reprezenta o modalitate de a-si apara propriile interese comerciale, politice si militare n Mediterana Orientala si Peninsula Balcanica. Pentru ei, popoarele si statele crestine din aceste zone puteau fi tot att de periculoase ca si turcii otomani, iar cu acestia se putea ajunge la acorduri si tratate care sa le protejeze interesele la fel de bine, daca nu chiar mai bine, dect lupta deschisa. Un exemplu de stat italian care a promovat cu consecventa aceasta a doua cale, de colaborare si ntelegere cu turcii, a fost Genova.



Daca nainte de Campania cea lunga Alfons V si Venetia au raspuns la chemarea pentru cruciada lansata de papa Eugen IV la 1 ianuarie 1443 , cu promisiuni referitoare la trimiterea unor flote, promisiuni neacoperite, dupa stralucitele victorii ale lui Iancu de Hunedoara situatia s-a schimbat, victoria mpotriva turcilor si alungarea acestora din Europa parnd a fi fapte aproape mplinite si, n consecinta, prada rezultata n urma acestor evenimente nu trebuia scapata din mini. Apatia si lipsa de dorinta de a lupta cu turcii s-au transformat cu o rapiditate extraordinara ntr-o nerabdare periculoasa de a da lovitura de gratie Imperiului otoman.

Faptul ca n 1443 statele crestine nu au trimis flota promisa si nici un alt fel de ajutoare, tocmai n momentele n care Iancu de Hunedoara si Vladislav I al Ungariei faceau un efort deosebit pentru a da lovitura de gratie Imperiului otoman, atacat simultan de Ibrahim, beiul de Caramania , explica de ce n anul urmator cei doi au avut ezitari cu privire la tratativele cu turcii. Aceasta lipsa de coordonare a actiunilor militare si diplomatice, rezultat al contradictiilor care sfsiau lumea italiana, ca si ntreaga Europa crestina, a fost una din cauzele cele mai importante ale dezastrului de la Varna (10 noiembrie 1444), adica al ultimei ncercari serioase de a-i alunga pe turci din Europa.

Dar, pna la dezastrul de la Varna, ca urmare a marilor victorii repurtate de Iancu de Hunedoara n Campania cea lunga, se crease, n 1444, n sud-estul Europei o situatie strategica si politica deosebit de favorabila pentru fortele crestine, situatie care, pentru a se putea concretiza ntr-o eventuala nfrngere hotartoare a turcilor, avea nevoie de o perioada de consolidare pe care numai ncheierea unei paci cu sultanul o putea oferi. Constient de acest lucru, Iancu a reusit sa-l determine pe regele Vladislav I al Ungariei sa accepte propunerile avansate de turci, astfel nct, la 12 iunie, a ncheiat la Adrianopol un tratat de pace pe zece ani, tratat avantajos pentru crestini, care va fi ratificat de regele maghiar n luna iulie la Seghedin .

Tot n aceasta perioada, pentru a-si consolida baza politica din Balcani, Iancu a intervenit activ n Bosnia, reusind sa ncheie, la 10 iunie 1444, un tratat de alianta cu regele Stefan Toma, rege care, de altfel, fusese recunoscut si ntarit n domnie de Vladislav I ca urmare a recomandarilor sale .

Dar nu toti cei interesati de lupta antiotomana vedeau lucrurile la fel de clar ca voievodul transilvan. Pe multi, victoriile rapide ale acestuia, i-au facut sa creada ca organizarea unei noi expeditii ar fi suficienta pentru a-i scoate pe turci din Europa, printre acestia aflndu-se mari nobili maghiari, legatul papal Cesarini, ducele Burgundiei , regele Alfons V si Venetia . Interesant de remarcat este faptul ca toti acestia au cerut cu multa insistenta organizarea, ct mai repede cu putinta, a unei noi expeditii cruciate, toti au facut mari promisiuni de ajutor, dar nimeni nu a trimis aproape nimic, iar atunci cnd s-a trimis cte ceva, ajutoarele au ajuns mult prea trziu pentru a mai fi eficiente. ntr-un cuvnt, toti doreau sa-si satisfaca propriile interese politice, teritoriale, comerciale si de prestigiu, lasnd nsa ntreaga povara a luptei antiotomane n sarcina lui Iancu de Hunedoara si a armatei sale, n care ponderea principala revenea elementului romnesc. Acest egoism politic contraproductiv, lipsa totala de coordonare a actiunilor au dus, n cele din urma, la tragicul deznodamnt de la Varna, care a anulat, practic, roadele numeroaselor victorii din Campania cea lunga si a rupt din nou echilibrul din Balcani n favoarea turcilor.

n timp ce unii aliati traditionali ai lui Iancu de Hunedoara, cum ar fi despotul Serbiei, Gheorghe Brancovici, s-au disociat de lupta antiotomana, ajungnd la o ntelegere cu turcii , Alfons V si venetienii au insistat cu hotarre pentru ruperea pacii cu sultanul si declansarea ostilitatilor. Primul avea pretentii teritoriale asupra Atenei, Patrasului si a peninsulei Gallipoli , n timp ce venetienii urmareau sa cucereasca si ei Gallipoli, dar si Salonicul, daca ar fi fost posibil , la care se adaugau si orasele albaneze Valona, Ianina si Argyrocastro, dar numai daca ar fi fost evacuate de turci .