IDONEITATEA DISCURSIVA ARGHEZIANATudor Arghezi este un poet de tipul persuasiunii. n cazul sau, textul ca transcendenta canonica a operei cedeaza definitiv pasul imanentei discursului. Multa vreme (din pacate, chiar prea multa) majoritatea criticilor sai, pornind de la sensul nselator al titlului primului volum, l-au confundat cu un potrivitor de cuvinte ntre ele, vaznd n Arghezi un reformator pe orizontala al limbajului, un imagist si un spargator de granite pur lexicale. Reforma argheziana nu se produce, nsa, dect aparent n sfera vocabularului; ea are loc ca o mutatie radicala de unghi: poetul nu mai refera despre real, ci se adreseaza spre real. Ideea pentru n-are, am zice, nici o importanta (de aceea, Ion Barbu l socoteam nu fara dreptate, un poet fara mesagiu, refuzat de idee), ci e doar un pretext infim pentru coagularea subita a unor energii interne care atrag nspre ele cuvintele, dupa canonul nevoilor persuasive, nu al celor veritative; ca un magnet care atrage pilitura. Realul nu este reflectat, ntr-o astfel de poezie (care nu mai poate fi una de cunoastere), nici reflectionat, ci este numai vituperat, conjurat, propitiat sau exorcizat, temut sau nu, ocolit n vrful degetelor, iar scopul este afirmarea sau justificarea de sine, impunerea propriei instante n pofida realului cel mai adesea. Este cazul ca prin Cuvinte potrivite sa se nteleaga odata altceva dect s-a nteles pna acum, si anume acel cuvnt proferat care s-ar cuveni sa sfideze cum trebuie realul falsificat prea multa vreme prin idealizare si mistificare. Sintagma cuvinte potrivite cuprinde n ea ideea invizibila (sau bine deghizata, n orice caz) a cautarii subterane a unei legi noi de idoneitate discursiva ntr-o instanta ce se vrea a fi ultima si, ca atare, nu mai lasa drept de apel sau de recurs realului. E vorba, pe scurt, n cazul lui Arghezi, de discursul unui apocaliptic, si nu al unui integrat, daca ar fi sa mprumutam aici terminologia lui Umberto Rco (vezi Apocalittici e integrati, Milano, Bompiani, 19711). Cel care l-a intuit cel mai bine dintre primii sai exegeti este, n opinia noastra, Mihai Ralea, care pune problema argheziana n termeni de energie, comprimare si decomprimare, descarcare si explozie: Din toata productia literara a d-lui Arghezi reiese aceeasi impresie: o mare energie sufleteasca lipsita de facilitatea de exprimare. (subl. apartine autorului). Un formidabil elan oprit un moment n desfasurarea lui de o neputinta de realizare. Acest detaliu functional, cnd e nscris ntr-o organizatie sufleteasca puternica, produce anumite tulburari. [...] ncurcat si enervat mereu de rezistenta pe care i-o opune expresia, dl. Arghezi se opinteste odata brusc, sfarma toate lanturile si spune mai tare si mai minunat dect oricine ceea ce are de spus. Sa citeasca oricine un rnd de dl. Arghezi, va simti atunci din ce rezerva initiala de forta pleaca cuvntul ntotdeauna ncordat, ncarcat cu toata comprimarea ce l-a apasat. Coarda care-l trimite nu e niciodata flasca. El pleaca rar, dar totdeauna porneste ncarcat ca un cocos de pusca. iata cum lipsa de facilitate, care poate sa apara ca un neajuns, aduce tocmai acea teribila energie a stilului d-lui Arghezi. (T. Arghezi, n Viata romneasca, XIX, 6-7, iunie-iulie 1927, p. 426-427, reprodus si n Scrieri din trecut, vol. II, 1957). Nu trebuie sa uitam ca M. Ralea este cel care l decreta pe Arghezi drept cel mai mare poet al nostru de la Eminescu ncoace. Am zice ca persuasiunea si adresarea catre real ncepe n poezia romneasca nca de la Macedonski si daca Arghezi a deprins ceva la scoala acestui prim maestru al sau, acest ceva ar fi tocmai spiritul exclusivist, polemic si excentric, dorinta de a se adresa contimporanilor n alt limbaj si pe alt ton, prin mutatie de unghi dinspre text spre discurs. Ralea insista, oricum, asupra sursei argheziene, pe care o indica a fi de natura temperamentala si o trateaza, aproape psihanalitic, n termeni de rezistenta, catapultare, izbucnire si secatuire. Numai prin secatuire observa el acest poet devine cerebral, si poate fi confundat cu cineva care face poezie de cunoastere. Altfel, expresia e grea de toata apasarea sufletului retinut atta vreme. Atunci cuvintele poetului sunt nentlnite, formulele sale sunt excesive, epitetele sunt rare, pline de sensuri nentrebuintate nca. Sageata e trimisa mai departe de spatiile batute, fiindca coarda arcului e prea mult ntinsa. Izbucnirea atinge terenuri virgine neexplorate nca, trece dincolo de ceea ce poetul vrea sa spuna, cuvntul merge fatal, dus de o miscare oarba si lepadat dincolo de unde ne e obiceiul sa mergem toti ceilalti (M. Ralea, loc. cit.). Cu aceste observatii, suntem departe de Arghezi-mestesugarul de cuvinte, de Arghezi artizanul etc. pe care traditia criticii ni l-a ttot impus pna la satietate si plictis. Este drept, nsa, ca odata deprins secretul nvingerii rezistentei de care e vorba, poetul l va transforma n cele din urma ntr-o tehnica, nsa initial el este altceva: o tactica, o strategie sichiar, am zice, o politica (fie si n ghilimele) a gestionarii unui discurs de tip pledoarie, care si culege argumentele de pe oriunde le gaseste, aproape n chip aleatoriu si provizoriu, si le convoaca ad-hoc, n virtutea unei cauze, nu a unei idei. Important este ca la un astfel de poet dialectica stapnului si a sclavului nu are sorti sa nceteze, ci este, dimpotriva, exacerbata dincolo de limitele firesti. Poetul e un reactiv, iar obstacolul cel mare, cel care strneste energii viscerale este teama apocaliptica si obsesia damnarii. Insatisfactia n fata existentei, nca din pornire, de la primele compuneri, ia forma unor abandonuri totale, a unor tnjiri si frustrari care pun n pericol spiritualizarea veritabila. Cel mai sugestiv poem este, n acest sens, cunoscutul Heruvim bolnav: ngerul meu si mai aduce-aminte / de fericirile-i de mai-nainte. / Cerul la gust i-ajunge ca un blid / Cu laptele amar si agurid / ... / Livada, cmpul si-au pierdut si floarea / Si roadele si frunza si culoarea. / Apele negre duc sub cerul cald / Namoluri fierte, grele, de asfalt / ... / Viata veciei, cuibul din ogiva, / Inimii lui ajuns-au deopotriva etc.). Fiind un voluptos incorijibil este supus permanent ispitei. ntre ispita si damnare sovaie Arghezi, nu ntre credinta si tagada. Ispita e att de puternica, nct problema salvarii iese aproape ntotdeauna compromisa si poetul, care stie bine aceasta capcana, rezolva problema mntuirii prin pure paleative si improvizatii. n Flori de mucigai, poate singurul sau volum reprezentationist, verbul tine discurs prin nsasi plastica excesiva, lundu-si o tema din real, si anume omul nemntuit si nepocait. Poetul sacralizeaza aici n direct infernul, la risc (fiind definitiv un poet de secol 20 prin aceasta), cu muncile lui, si creeaza icoane insolite, cu sfinti negri si expropiati, cu madone prostituate si dumnezei aproape tortionari. Capodopera acestui volum este Sfntul. Omul arghezian este sfnt prin cadere, prin pacatul originar, care este purtat n loc de stigmatul divin n mod inconstient. Cea mai spirituala aventura argheziana este nsasi ispita, totdeauna salbatica si rebarbativa, traita de un spirit captiv, pe vecie nlantuit, neextatic. Frumusetile argheziene nu sunt dect surogate de mntuire pe care poetul si le ofera idilic, nfaptuite expres si cu migala, ca niste obiecte fabricate de puscariasi; sunt obiecte care se silesc sa nege calvarul omenesc printr-o neasteptata rabdare de a fauri inutilitati, aproape niste fetisuri sacre, niste gratuitati gratioase, facute din materiale imponderabile sau din detritus-uri. Ele nu se doresc a fi egalele artei propriu-zise, ci doresc, prin simpla lor prezenta, a execra tocmai fondul asa-zis divin al artei. Arghezi e artistul bibeloului inutil si al artei naive, arhitectul unor cetati ci figuri miniaturistice, al unor Disneyland-uri anmate ce tin locul edenului. Spiritualitatea sa se ridica numai pna la treapta infantilului si a senilului, vazute ca niste perfectiuni platonice. n aceasta se deosebeste de Baudelaire. Ideea ca miniaturalul sau idilic ar fi franciscan (N. Balota) este falsa. Arghezi este un voluptuos, este pagn si deloc tandru, folosind aceeasi unealta laica cuvntul att pentru a vitupera, ct si pentru a consola. Poetul nu e nici faustic propriu-zis. Aici credem ca si Ralea nsusi (de departe cel mai penetrant critic arghezian) gresea atunci cnd spunea ca pentru anumite versuri ale sale, n Evul Mediu poetul ar fi fost ars pe rug. Posibil, zicem noi, dar ar fi fost ars din greseala. ntre faustism si franciscanism el este, de fapt, un vesnic nehotart. Ambele ipostaze le poate pleda cu egala vigoare, deci problema frustrarii sale se situeaza n alta tipologie. Ca spirit nelinistit noi l-am asemana mai degraba cu italianul Clemente Rebora. Experienta monahala este ea nsasi o ispita si un paleativ. Prin adoptiune de ipostaze, poetul se cazneste singur sa le traiasca ca pe niste probe si n confruntare interminabila cu sine, le exacerbeaza voit pentru a deveni persuasiv. n realitate, Arghezi este sedus de propriul sau discurs persuasiv n asa masura, nct devine n cele din urma dominat de el. Experienta, chiar si asa, ramne impresionanta prin pura tensiune cazuistica care este investita n ea. Un astfel de discurs nu are limite; ori de cte ori el si propune sa seduca sau sa cucereasca un teritoriu nou, adica sa faca adepti, tactica persuasiva se mobilizeaza n loc de inspiratie (egalnd, n efecte, inspiratia!) si si seduce nti de toate propriul emitent, iar acesta se avnta n teritoriile discursului n asa fel nct sa nu mai ramna n cartografia lui pete albe sau necucerite. Aceasta nu e o tehnica artizanala dect n aparenta e o tactica ce se deghizeaza cu falsa modestie n mestesug. Chiar convertirea urtului n frumos estetic, de care s-a facut atta caz, este la Arghezi tot o opera de persuasiune; limbajul slugii se autopropune n pofida stapnului, iesind puternic n fata, fara alte argumente dect forta autopersuasiunii interne exhibata n afara. n acest scop si inventeaza un idiom flexibil, care poate mima n egala masura taria si slabiciunea, recurgnd la omagieri si gratificatii generoase, ca si la injurie, simpatie gratuita, ntr-un cuvnt la toate armele specifice exhibitonismului. Armele utilizate urmaresc sa discrediteze grav ntotdeauna o instanta adversa, iar cnd aceasta nu exista este confectionata pe loc si desfiintata pedagogic, demonstrativ. Discursul este ntotdeauna plasmat (rectc plasmuit, urzit, semi-fictiv); nu se poate spune niciodata precis daca partea adversa din discursul arghezian are realitate; insertul emitentului este vizibil, cu procese vaste de intentie, cu incriminari, ca n orice discurs plebeu. G. Calinescu l situa (cu un gust exact) pe T. Arghezi ntre marii sensibili schimonositi, bufoni din prea multa inteligenta plastica. Ca sa convinga, un astfel de discurs nu economiseste mijloacele si nici nu trece nimic cu vederea, ci si foloseste arsenalul de care dispune numai n mod exhaustiv. Aceste mijloace mizeaza ntotdeauna pe niste arme destul de simple, n fond, si accesibile: minusculizarea si augmentarea, ambele pna la diform si grotesc. E interesant ca prin potrivirea cuvintelor, G. Calinescu ntelegea cu totul altceva dect ne permitem noi acum sa schitam aici: nu maritisul stilistic al vocabulelor n sintagme poetice plastice, ci mai curnd un fel de sublimare a materiei initial impure: Ideea de cuvinte potrivite vine fara ndoiala din notiunea estetica, exprimata neted n Testament, a unei poezii n care s-a sterilizat orice element nociv, practic, ocara toarsa usure a devenit un cntec pur pe care Domnita l asculta fara repulsie pentru originea lui (Istoria literaturii romne de la origini pna n prezent, Fundatia regala penntruliteratura si arta, Bucuresti, 1941, p. 731). Credem, dimpotriva, ca aceasta asa-zisa purificare nu este, n esenta, dect o eufemizare care n loc sa faca materia originara sa treaca acceptabil, o agraveaza si n accentueaza imprevizibil potentialul printr-un mijloc aproape perfid, care pare sa lase norma estetica ntreaga, necontrazicnd-o, cnd n fond o converteste sarcastic dupa propriul gust fara sa-i amputeze puterea nimicitoare initiala, deci fara sublimare. Daca e vorba de celebrul Testament, atunci aceasta subtila si parsiva estetica ni se pare cel mai bine concentrata n versurile: Veninul strns l-am preschimbat n miere / lasnd ntreaga dulcea lui putere. Prin urmare, nu e vorba de o veritabila, ci de o falsa sublimare, nfaptuita intentionat si cusuta cu ata alba, ca sa zicem asa. Arghezi se prevaleaza de protocolul estetic numai de forma si l converteste cu buna stiinta spre altceva dect sublimarea. Jocul e infantil, gestica e nadins enorma, deoarece receptorul este fie subestimat. fie supraestimat, fie ambele deodata. Acest poet nu e niciodata familiar sau delicat cu cineva, ci doar afecteaza delicatetea, familiaritatea si chiar lirismul. Nu e vorba de mima, tinem sa precizam, ci de afectare... Nici artizanatul arghezian nu e veritabil, ci e tot afectat. nsa afectarea. mpinsa pna la autopastisa si maniera, nu-i poate fi imputata poetului, tocmai pentru ca se constituie n norma si reuseste efecte magistrale, tocmai acolo unde arta veritabil sublimata a dat gres. Chiar proza poetului e afectata. Avem afectarea pamfletului, afectarea romanului, afectarea diatribei... Afectarea are avantajele ei insolite, acceptabile numai la limita, pe o portiune foarte gingasa: dezinhiba, dezangajeaza tocmai cnd discursul pare mai angajat n obiectul pe care si-l propune. Iarasi suntem nevoiti a apela la Calinescu, care l intuia just si din acest punct de vedere, cnd spunea ca la Arghezi efectul [...] nu e comic franc, ci un lirism hilar, vizionar (Op. cit.,p. 732). Mnia franca, rsul franc, injuria franca de obicei aproape nu au efect estetic propriu-zis (dect, fireste, involuntar); dar o mnie afectata, o injurie afectata, un rs afectat si deghizat duc la un delir savant si artificial, nct receptorul ramne perplex si neputincios. Nu prea putem spune ca acest receptor care e cnd complice, cnd adversar ar iesi convins; mult mai adevarat este ca el e pur si simplu siderat, ramne fara replica. Ceea ce urmareste Arghezi nu e sa cucereasca aprobarea rationala a cuiva, ci sa nfrnga rezistentele receptorului, sa-l faca sa capituleze neconditionat, traind aceasta capitulare ca pe o victorie personala. O astfel de arta este ntotdeauna indiscreta, ilicita si voluptuos-scabroasa: orice detaliu este tratat separat, cum tot Calinescu observa, fie pentru deliciu, fie pentru oripilarea cititorului. Cititorul e rasfatat, am zice, cu proiectii de umbre ale realului, deformate ngrozitor pna ajung sa aiba efectul de seductie al Ideii platonice. O instanta vulnerabila la culme, frustrata pna la isterie, cuprinsa uneori de o teroare mistic-naiva (vezi Duhovniceasca) devine prin recul aberant-vindicativa sau si cauta satisfactii n voluptati rare, aproape utopice, aproape perverse (altele dect ale altora, n orice caz) prin drapare, prin travestire n frumos (nu prin viziune, ca la Baudelaire, s-o mai spunem nca o data), devenind hieratica, aproape neverosimila si necreditabila, deoarece e impusa: E pardosita lumea cu lumina, / Ca o biserica de fum si de rasina, / Si oamenii, de ceruri beti, / Se leagana-n stihare de profeti. / Rece, fragila, noua, virginala, / Lumina duce omenirea-n poala / Si pipaitu-i netede, de atlaz, / Pune gateli la suflet si grumaz /..../ Din nvierea sufletului, de izvor, / Beau caprele-amintirilor / Si-n fluierul de sticla, al cintezii / Se joaca mtele cu iezii, / Deosibesti chemarea pruncului, n vnt / Cntata de o voce din pamnt. / Nascut n mine, pruncul, ramne-n mine prunc / Si sorcova luminii n brate i-o arunc. (Vnt de toamna). Aceasta instanta are facultatea de a nu se multumi niciodata cu jumatati de masura pentru acoperirea frustrarilor; drapeaza si travesteste absolut totul n miracol edenic, vrea recuperare absoluta, nu doar mntuire modesta sau cazuala de aceea si culpabilizeaza totul si toate, fara rest, necunoscnd aproximatii; este o instanta cu adevarat apocaliptica n sensul profund, deoarece viseaza ntotdeauna, pe reversul frustrarii existente n dialectica stapn / sclav o raz-bunare (un Verwindung!) absolut utopic si perfect, o toarcere imposibila n ordinea fireasca a lucrurilor, dar paradoxal autentica n ordinea dorintei. Ea ramne extrem de vie si plauzibila, absolut seducatoare, dincolo de afectare si de aberatie, ba poate tocmai de aceea. Aberatia consta n a dori o recuperare pna la detalii, exhaustiva, deoarece frustrarea initiala nimiceste, ntr-un prim act, totul pna la detalii, de frica de a fi nimicit. Acest punct de pornire discursiv este absolut profan, impresionant, dnd nastere unei adevarate mistici a poeziei, refacuta de Arghezi cu mijloace n care tocmai exaltarea artificiului duce la autenticitate.STEFANIA MINCU