Romanul apare in 1920. Geneza scrierii se poate urmari dupa marturisirile lui Rebreanu insusi. Procesul creator a fost indelungat si esenta lui consta in sudarea intr-o viziune unitara a trei experiente de viata traita, distantate intre ele prin ani si fara legatura cauzala de la una la alta.
Prima dintre experiente a fost uimirea pe care a simtit-o Rebreanu, intr-una din primaverile tineretii sale, cand iesise la rasaritul soarelui cu arma pe un colnic la vanat de porumbei a observat cum un taran, socotindu-se nevazut de nimeni a sarutat pamantul jilav de roua, cu infocare, ca pe o iubita. Gestul a fost inregistrat pentru pitorescul lui in sine, fara a i se atribui o semnificatie precisa. Cea de a doua experienta de viata autentica i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Livia si formeaza substanta nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara, Rodovica, amagita de un flacau sarac si supusa din aceasta cauza, celor mai cumplite batai de catre tatal sau. in chip evident aceste fapte, cu modificarile de rigoare se regasesc in Ion constituind esenta raporturilor dintre erou, de o parte, Ana si tatal ei, Vasile Baciu, de alta parte.



A treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, impovarat de greutati si deznadajduit, pentru faptul ca nu avea pamant. Calea sintezei intre aceste momente de viata, atesta in continuare Rebreanu, a fost atribuirea catre Ion al Glanetasului, cu motivele sociale si sufletesti necesare si a faptelor apartinand, in realitatea traita, autorilor celorlalti doua momente. Procesul de elaborare a romanului, trecand prin fazele manuscrise Rusinea si Zestrea, a fost indelungat, comprimand romanul Ion, L. Rebreanu s-a gandit mai mult la o fresca a satului transilvanean din care insusi autorul s-a ridicat "ca poet al omului teluric", dupa cum il apreciaza G. Calinescu.