Dragostea si natura sunt teme romantice, permanente in creatia lui M. Eminescu. Natura este umana, ocrotitoare, calda intima sau rece, trista, in deplina concordanta cu starile sufletesti ale poetului. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrata numai naturii, dar, in poeziile lui de dragoste, natura adesea daca nu primeaza, este pe acelasi plan cu dragostea, iar in poezia unde natura e un cadru, cadrul ia proportii intinse, ca de pilda in "Calin"-partea finala. in orice caz, este cadrul strict necesar vietii.
Dragostea cunoaste dimensiuni de la suferinta, iubiri pierdute "Si daca", "Floare albastra", "Lacul", "Pe linga plopii fara sot", "Dragoste fara speranta", "De cate ori iubito…", "Daca iubesti fara sa speri", "Sara pe deal" la dragostea-mplinita: "Calin", "Povestea teiului", "De ce te temi?".

In evocarea dragostei, natura este bogat colorata: flori de tei, trandafiri rosii, nuferi galbeni, flori albastre, romanite, ceea ce confera imaginilor o nota luminoasa in care visul da mister dragostei. Uneori, se intuneca, devenind leaganul somnului si al mortii. In opera lui M. Eminescu, se intalnesc o serie de motive; unul dintre acestea este si lacul, folosit drept titlu, in poezia studiata.