REFERAT LIMBA ROMANA: SORIN TITEL

label Referate autorenew 2025-09-29, 16:56 history_edu Gabriela
Din contactul cu noul roman, cel care a tras cel mai mare folos in proza noastra pare a fi Sorin Titel (1935-1985). Spirit cul tivat, lucid si ambitios, el a luat ce trebuie dintr-o formula epica pandita, prin repetitie, de sterilitate si a adaptat ceea ce a invatat la temele lui. Rezultatul este remarcabil. Romanele impun un stil original si un univers epic usor de diferentiat in geografia imagi nara a literaturii postbelice. Primele povestiri (Copacul, 1963;Reintoarcerea posibila, 1966; Valsuri nobile si sentimentale, 1967) sunt in spiritul lui Alain Fournier si Saint-Exupry: proza cu in flexiuni lirice, concentrata si simbolica. O tema razbate prin ele: descoperirea adolescentei si, in cartile de mai tarziu, despartirea de adolescenta. Sorin Titel vede si judeca lumea din perspectiva acestei varste. Viata este, la el, o prelungire sau o tradare a adolescentei. Critica veche considera ca adolescenta, neavand o psihologie specifica, nu poate constitui obiect de analiza in ro man. De la Gide incoace lucrurile s-au schimbat. Literatura post belica (indeosebi cea occidentala) este plina de tineri abia iesiti din copilarie, complicati si refractari fata de morala parintilor. Un sociolog face chiar observatia ca adolescenta a ajuns in epoca noas tra si o varsta sociala, nu numai o varsta (o stare) afectiva si mo rala. De observat ca Sorin Titel scrie mai putin despre adolescenti, decat despre adolescenta ca stare de spirit: starea cand omul este curat si capata sentimentul plenitudinii. E spatiul de securitate si, in clipele de primejdie, e spatiul de refugiu al omului. Sansa omului depinde de rezerva de adolescenta ce a ramas in fiinta lui.Cam astfel ar putea fi judecati indivizii acestia modesti si nos talgici care populeaza literatura lui Sorin Titel, analist fin si po vestitor (trebuie subliniat) foarte inzestrat. Exista o evolutie inceata si sigura in scrisul lui. Un caz fericit de crestere a talentului si de deschidere progresiva a spiritului epic spre mai multe formule de creatie. Tema adolescentei ramane si, in jurul ei, se constituie o lume speciala care nu seamana deloc cu aceea folclorizanta si pitoreasca impusa de proza banateana (Sorin Titel este un bana tean fara complexe dialectale). A debutat odata cu N. Velea,George Balaita si alti povestitori la inceputul anilor '60 si, ca si ei, scrie despre copii care descopera cu mirare lumea obiectelor.Domnica vrea sa ajunga la locul in care holda se intalneste cu cerul. Matusa ei cea batrana joaca in sopronul casei cu alta baba si canta "ca eu cand pasesc pe drum, pasii mei miroase-a rum" (Intr-o zi de primavara). Un baiat firoscos intreaba pe bunicul sau daca exista sau nu cai nazdravani si, cum bunicul nu raspunde, baiatul se urca pe gard si se uita la doi cai incendiati de amurg(Gardul). Cade zapada si oamenii sunt multumiti s-o priveasca.O gospodina e speriata ca a prins-o iarna fara sa-si termine tre burile. "A nins, si eu n-am pus inca muraturile" - zice ea (Dimineata). E povestirea cea mai pregnanta din volumul de debut al lui Sorin Titel. E o prefigurare a lumii pe care o va fixa in ro manele de mai tarziu. Apare, aici, mama, mica zeitate a familiei si apare, in genere, viata familiei care constituie spatiul predilect al prozei lui Sorin Titel. In fata zapezii, mama se gandeste la "zileleindepartate ale tineretii", la nunta de acum treizeci de ani... Fata ii intinereste, noteaza prozatorul, "pentru cateva clipe mama arata ca o copilita". O transfigurare despre care va fi vorba si in alte texte. O atentie speciala are prozatorul, inca de la debut, pentru psihologia senectutii. Povestirile si romanele lui sunt pline de batrani care isi aduc aminte de viata de altadata si privesc cu re semnare cum ce-i mandru si frumos se duce. Babei Cuca ii place sa bea tuica si lasa vorba ca, atunci cand o muri, sa-i lege de cruce o sticluta. Baba Ana o asculta cu mila si se gandeste la tineretea ei (Dupa-amiaza de vara). O alta batrana intra in agonie, si luiMos tislea, barbatul, ii e frica sa primeasca ideea mortii. Se duce dupa sanitar si, la intoarcere, ramane in urma si spioneaza casa.Clopotele de la biserica ii dau de veste ca a ramas singur. Pe pamantul scorojit cad prune putrede (Caldura). Luca e trist ca a fost parasit de femeia pe care o iubea si da acum sfaturi unui pri eten: "mare lucru e sa iubesti, fratioare, sa simti cum, de durere ca nu esti destul iubit, taie cineva in tine ca in carne vie. Sa simti asta, fratioare, ca de asta esti om." E sofer si, de cate ori ajunge langa canton, se opreste langa un pom singuratic si-i spune: "Mai dragule, fratioare, creste, ma micule, ma frate, creste si infloreste pe pamant" (Copacul). Un mod naiv simbolic de a transmite suferinta interioara. Povestirile sunt minore si substanta lor, de pendenta de gandirea literara a timpului in care au fost scrise, s-a invechit.Ca sa descoperim pe adevaratul prozator trebuie sa mai astep tam putin. Reintoarcerea posibila e un mic roman pe tema sin guratatii creatorului. Se deschide cu cateva propozitii din FratiiKaramazov care anunta, intr-un anumit sens, programul autoru lui: "oamenii, cat ar fi ei de rai, sunt adeseori mai naivi decat s-ar putea crede si au o candoare pe care nimeni nu le-ar banui-o. Ca oricare dintre noi, dealtfel"... O idee pe care Sorin Titel n-o va parasi niciodata. El nu va abandona omul marunt, neinsemnat si nu va scrie despre el decat din perspectiva umanitatii lui po tentiale. Prozatorul respecta, in aceasta privinta, principiile litera turii din secolul al XIX-lea, interesate de omul fara istorie. Sem nele modernitatii vin in proza lui Sorin Titel din alta directie. E,intai, o chestiune de tehnica epica si, prin ea, de schimbare a punctului de vedere asupra realului. Chiar din a doua carte (Reintoarcerea posibila) se vede tendinta de a renunta la cronolo gia liniara si de a introduce in naratiune, dupa o sugestie luata din cinematografie, mai multe planuri de perceptie si mai multe voci narative. In limbajul lui Sorin Titel asta inseamna ca gandurile personajelor o "iau oarecum razna" in timp si spatiu. "Amintirile il napadira, venind oarecum la intamplare", zice prozatorul despreStefan, eroul sau, tanar pictor dat afara din facultate, observator oarecum indiferent al vietii. A napadi si oarecum sunt doua cu vinte importante in proza lui Sorin Titel. El le foloseste des si, mai important decat atat, cuvintele traduc o relatie dintre text si lucrurile din afara. E prematur sa explicam, acum, aceasta relatie, sa observam numai ca intamplarile mici napadesc pur si simplu proza lui Sorin Titel si ca prozatorul le primeste cu oarecare circumspectie, oarecum mirat, bucuros si, totusi, neincrezator.Lucrurile, intamplarile se domolesc, isi pierd din agresivitatea initiala, spiritul ce se tine aproape de oarecum si oarecare le fil treaza si le trece prin mai multe trepte ale memoriei. Autorul (naratorul) este el insusi napadit de vocile care susotesc in text, de martorii care spun lucruri diferite despre acelasi eveniment.In Reintoarcerea posibila, doi frati, Stefan si Dan, stau de vorba, duminica, intr-un oras provincial si ei sunt napaditi de imagini vechi. Sorin Titel are inca de pe acum predilectie pentru desti nele proiectate in trecut. Cam tot ce se petrece in cartile lui se petrece in alt timp. Prezentul nu-i decat treapta de sus a unei scari cufundate in ceata timpului. Dan, elev, admira pe fratele sau, pictor singuratic in cautare de adevar. Naratorul este in preajma lor, ii spioneaza si, din rasfat sau din oboseala, se opreste si se adreseaza direct cititorului pentru a-l pune la curent cu problemele dificile ale naratiunii. Un prim semn (suntem in 1966) ca estetica ro manului devine o tema a romanului: "Ar trebui probabil sa fie descrise, sa descriu dulapurile lor "Biedermayer", mesele imense care umpleau intregul spatiu al odaii, paturile vechi care scartaiau penibil, perdelele ingalbenite de la ferestre, tablourile de familie, din care priveau militari tantosi, lampile de petrol cu garnitura de portelan si metal. a...i. Ar fi necesar, fara indoiala, sa vorbesc despre toate acestea ca sa redau atmosfera acelei dupa-amiezi de duminica. Dar cred ca fiecare om cu putina imaginatie si care a trait o parte din viata intr-un astfel de oras cunoaste toate astea."Stilul capata si mai mare acuratete in Valsuri nobile si senti mentale, volum care incheie perioada de ucenicie a lui Sorin Titel. Sunt aceleasi teme, dar tratate cu mai mare siguranta. Nara torul este, in continuare, un copil. El observa lumea din jur, moartea si nasterea, si relateaza cu vocea inecata de duiosie. BabaIulia, fosta hoata de cai, cunoscuta in sapte tinuturi, e acum tare batrana si spre a se feri de caldura sta in sopron sub cada mare de prune. Vorbeste singura si nepotul asculta. Nepotul (naratorul) adauga si ceea ce-i spune mama Ana despre teribila batrana. So fica, numai de 15 ani si cu burta la gura, ii aduce de mancare.Bunica bunicii moare si nepotului ii pare rau (Vara cu ochii inchisi).Mos tarlea isi priveste picioarele desculte si isi aduce aminte ca si-a cumparat odata, de Rusalii, cand era copil, o palarie. Copiii striga in spatele lui: "a murit soarele" si mos tarlea nu stie daca sunt nepotii sai sau vechii sai tovarasi din copilarie. Batranul vrea sa spuna ceva, dar nu e auzit de nimeni si moare intristat (Moartea lui mos tarlea). Dorca sta intinsa pe iarba si sforaie usor, apoi se scalda in rau si colegii ei sunt tulburati. Mai tarziu se zvoneste ca ea se marita si adoratorii ei tineri si confuzi sunt cuprinsi de o mare tristete. Dupa multa vreme, din frumusetea somnoroasa aDorcai nu mai ramane nimic (Somnul Dorcai). O batrana, insotita de un copil, cara la cimitir o cruce de lemn: "- O duc la cimitir - explica ea copilului - sa-mi tin loc pe cand n-oi mai fi a...i. Se umple cimitirul, si eu nu mai am loc. Mor tare multi oameni cu razboiul asta"... Copilul isi asteapta bunicul in fata mormantuluiin care zace tatal, dar bunicul nu vine (Fata mirata a copilului).Mai toate aceste fragmente vor fi reluate sub alta forma in tara indepartata si romanele ulterioare. Se vede limpede, inca de acum, ca prozatorul are un univers (un spatiu) uman pe care il descrie prin reluari succesive. Povestirile aduc primele elemente. Sunt imagini disparate, momente din viata unei comunitati stravechi, cu obiceiuri si legi morale proprii. Sorin Titel introduce discret si un limbaj specific. Naratorii vorbesc in limba lor si unele apasari dialectale (tare greu, tare frumos miroase acum pamantul, prun cut) dau culoarea locului. Stilul epic este linistit si sigur, po vestirea nu are elemente de prisos.Sunt in Valsuri nobile si sentimentale si naratiuni care ies din universul rural. Ele nu au insa savoarea si autenticitatea celor di nainte. Merita, totusi, sa fie luate in seama ca exercitii pentru opera viitoare. Doi soti o duc bine, apoi se instraineaza deodata pentru ca barbatul, care are inclinatii artistice (canta la pian), isi da seama ca femeia lui, fiinta eminamente caInica, nu descoperise niciodata artistul din el. Artistul se revolta si, cum in provincie sunt putine forme de manifestare a revoltei existentiale, se apuca de baut si-si brutalizeaza nevasta. E casier la Sfatul Popular de zece ani si, cand este numit sef de sectie, se potoleste. Revolta artistului dispare si functionarul se intoarce fericit in tihna caminului (Valsuri nobile si sentimentale). Trei tineri stau pe ma lul lacului si se lauda cu ispravile lor erotice, imaginare desigur(Trei tineri pe malul lacului). Intelectualii navetisti se aduna la doctorul psihiatru si asculta muzica buna, beau votca in pahare de cristal si se uita la sfeInicele de fier si la mobila masiva. Tine rii n-au sentimentul frustrarii sociale si sunt cuprinsi de o melan colie placuta (Mi-am amintit de zapada). Unele povestiri nu-i reusesc deloc tanarului prozator (Soare pentru fiecare).Cu Dejunul pe iarba (1968) si Noaptea inocentilor (1970) pro za lui Sorin Titel merge in chip mai hotarat spre parabola si oni rism. Pana acum dominanta a fost notatia simbolica, transfigura toare ("un echilibru prudent intre realismul esential al descrieriisi infuziunile lirismului evocator" - scrie in Prozatori de azi, G. Dimisianu, unul dintre criticii de prima ora ai lui Sorin Titel). Lec turile moderne (din Kafka si din noii romancieri francezi) si experienta dobandita in scrierile anterioare il hotarasc sa schimbe strategia naratiunii. Accentul incepe sa cada pe aventura scriituriisi pe sugestia de simultaneitate a trairilor. Livius Ciocarlie desco pera, in aceasta faza, un "expresionism oniric" (Eseuri critice), insa termenul de expresionism este discutabil la un prozator care es tompeaza, de regula, brutalitatile concretului si vede lumea fie in dimineata, fie in amurgul existentei. In micul roman Dejun pe iarba naratiunea rastoarna complet cronologia si epicul se dizolva intr-o notatie difuza si lenta. Nu exista aici personaje principale, cum nu exista o intriga determinabila. "Analismul" de care a fost suspectat autorul se limiteaza la senzatii si la juxtapunerea de mici intamplari, imagini, stari asa cum le aduce pe hartie o memorie acuta si capricioasa. Fragmentul din scrisoarea lui Kierkegaard catre Regina Olsen, reprodus pe prima pagina a cartii, spune mult despre demersul epic al lui Sorin Titel. Realul e prezentat prin clarobscurul reamintirii; "pentru mine - scrie filozoful danez lo godnicei sale - orice contact armonios al idealului cu viata se transforma, se transfigureaza instantaneu intr-o reamintire si, in vreme ce apropie de mine trecutul cel mai indepartat, acest con tact impinge inapoi cel mai recent trecut, ca sa-l prezinte in clar obscurul reamintirii. Desi clipa ne refuza astazi ajutorul, desi scri ind aceste randuri ora n-a sosit inca, imi amintesc toate acestea ca un trecut indepartat, in care durerea isi pierde ghimpele si-n care melancolia isi pastreaza toata dulceata"...Randurile de mai sus explica intr-o oarecare masura modul in care functioneaza timpurile narative la Sorin Titel. Procesul se bazeaza, in esenta, pe o fragmentare a cronologiei reale si pe evi tarea contactului direct, brutal cu obiectul. Primul aspect este aproape general in proza moderna. E la mijloc o tehnica pe care Sorin Titel a deprins-o si a complicat-o in functie de proiectele lui spirituale. Al doilea este, intr-un anumit sens, mai profund pentru ca traduce o dimensiune a spiritului creator, un mod - cum am zis adesea - de a privi lumea din afara. A primi lumea prin memoria ei infidela, iata un mod neobiInuit in proza noas tra. In Dejun pe iarba preocuparea cea dintai este pentru scrii tura. Romanul are patru parti si fiecare parte este scrisa intr-un anumit fel. E intai stilul prozei obiective (descrierea familiei), vine, apoi, prezentarea fragmentara, mai bine zis rememorarea co pilariei prin scene disparate, gesturi, imagini care se invalmasesc si se intind la suprafata textului ca o solutie uleioasa. Urmeaza aventura naratorului (o aventura erotica) trecuta, iarasi, prin fil trul rememorarii si, in fine, o abolire a trecutului in naratiune si o revenire la prezent: sunt infatisate ultimele evenimente intr-un stil insa, daca-l putem numi astfel, al instrainarii. Naratorul care trece prin aceste moduri ale povestirii se opreste din cand in cand si se consulta cu lectorul sau: "Ar urma, probabil, descriptia noptii in care, in sfarsit, eroul se naste (asa cum se intampla in frumoa sele carti de altadata...)" sau, dupa ce da un numar de informatii despre eroii sai, pune in discutie verosimilitatea lor, facand cu ochi ul cititorului credul, dispus sa ia totul in serios: "Sa credem oare in ele? In aceste amintiri dulci, in aceste clipe duioase de altadata?"...Implicarea lectorului in text epic si transformarea lui intr-un personaj (personajul productiv, sintetizator), recomandate de noii critici si noii romancieri, sunt evidente. Sorin Titel o face in mo dul sau: cu umor bland si rasfat intelectual. O mica indoiala menita sa dezmorteasca putin cititorul si sa-l faca sa gandeasca la ceea ce i se spune. Faptele vin spre cititor in ordinea (dezordinea) trans misa de o memorie incarcata. Unele fusesera deja amintite in po vestirile anterioare. Viata, de pilda, a Anei, hoata de cai, narata acum in chip sec. Sunt povestite, apoi, intamplarile prin care trece fiul ei, Simion, insurat tot cu o Ana. Arta scriitorului se vede mai limpede in notatia starilor difuze. Senzatia pe care o provoaca ninsoarea sau trecerea prin gradina de vara pustie, fuga unui co pil printr-un lan de sanziene, dispersarea eului in lucrurile din jur si brusca lui trezire la realitate. Totul este inregistrat intr-un stil de mare migala, intr-o curgere somnoroasa, muzicala. Ov. S.Crohmalniceanu este de parere (in Painea noastra cea de toate zilele) ca asemenea texte se sustrag judecatii critice. Nu de tot, din moment ce criticul insusi le gaseste puerile. Adevarul este ca Sorin Titel face in Dejun pe iarba un experiment care in unele privinte aminteste de noul roman. Simpatia lui pentru individ si credinta ca proza nu poate ignora viata simpla si fundamentala ilimpiedica sa ramana insa in aventura scrisului.Noaptea inocentilor si Lunga calatorie a prizonierului (1971) indica in chip mai direct lecturi aprofundate din Kafka si, in ge nere, din proza parabolica. Decorurile sunt mai sumbre, apare sentimentul de angoasa. Un individ se trezeste in fiecare dimi neata intr-o camera necunoscuta, mereu alta. Singura lui grija este ca vecinii sa nu afle nimic (Dimineti ciudate). Un tanar "uratelsi slabut" aude un strigat ingrozitor intr-o cladire si vrea sa afle ce se intampla. Rataceste ca eroul lui Kafka intr-un labirint de camere si nu descopera nimic. Proza, densa, bine lucrata, inre gistreaza un cosmar trait in stare de luciditate (Strigatul). Nara torul se indeparteaza la un moment dat de personaj si-l urmareste cinematografic: "peste cateva minute vom da peste el deschizand alte usi..." Alte naratiuni sunt scrise in stilul unui jurnal de regie:"camera ar trebui sa aiba tavanul foarte inalt, incat ridicand privi rea sa fie greu sa distingi locul in care peretii varuiti in alb, un alb nu tocmai curat, se zugravise nu de mult asteptandu-se mereu ca batranul sa moara"... (Moartea lui Iacob). Se fac, apoi, precizari asupra decorului, cantecului, miscarii personajelor... Este vorba de sfarsitul unui batran, nota prozei este tragica, insa - depla sata in acest registru - tragedia capata o abia perceptibila nota teatrala. Cea mai kafkiana si cea mai onirica dintre povestirile din volum este Tineretea lui Aldo. Aldo aterizeaza cu o parasutaintr-un oras si trece prin fel de fel de intamplari tragi-comice. Trei domni cu palarii negre cu boruri tari si cu cate o umbrela rosie in mana il urmaresc, un grup de politisti invesmantati in rosu into neaza Gaudeamus igitur... Lui Aldo i se face o operatie la ochi si operatia nu reuseste. Aldo ramane orb ca o statuie. E asezat, de altfel, pe un soclu in parc. In alta parte (Magnificat) naratorul stainchis intr-o camera circulara si mai multi indivizi il pandesc ziua si noaptea, mai inainte fusese legat cu sfori udate in piata, iar cateva batrane stirbe si scofalcite aruncasera peste el "laturile fierbinti ale dorintelor lor". Cel martirizat in chip asa de grotesc rezista cu mandrie. Simbolurile nu sunt limpezi si impresia, la lectura, este ca prozatorul complica enorm o tehnica de a nara pana ce sangele viu al emotiei se scurge.In Lunga calatorie a prizonierului parabola este profunda.Cartea a fost tradusa in frantuzeste si a avut succes. Sorin Titel descrie, in stilul din Procesul, calatoria fara capat a unui detinut si a insotitorilor lui. O trecere prin labirint, o ispasire adanca, un individ culpabil care greseste mereu drumul. Nici paznicii lui nu sunt mai luminati. Li se spusese la plecare (de unde?, in ce imprejurari?) doar atat: "aveti un drum lung de facut a...i, un drum plin de greutati, dar va descurcati voi, suntem convinsi". Roma nul infatiseaza aceasta bajbaire in timp si spatiu, iarna si vara, ani in sir, intr-o succesiune rapida de anotimpuri si situatii. Pare o initiere in moarte, o calatorie prin micul infern insotita de o lenta depersonalizare a individului. La inceput, paznicii sunt cruzi si-l supun pe prizonier la probe teribile. Sl obliga sa mearga, pe frig, dezbracat, si acesta, inlemnit, spune cu blandete: "ma cam ia cu frig". Cuvintele sunt intelese anapoda si prizonierul este gasit mereu vinovat. "Va iubesc - striga el biblic - va iubesc ca pe fratii mei", iar insotitorii traduc: "Ne uraste ca pe dusmanii lui"...Faptele se desfasoara la inceput in planul realului, apoi, prin aglomerarea de imprecizii, aluzii, observam ca am intrat deja in plin simbol. Apare mereu o femeie carunta ce se cheama Maria si ea este (in imaginatia prizonierului) mama indurerata, singura fiinta a carei imagine ramane nealterata in acest periplu al suferintei: "Doamne Dumnezeule, (...) ce lucru mare e sa ai o mama, o mama pusa pe asteptat (...) Mama mea e fecioara! Si iata-ma pe mine, fiul ei ratacitor care se intoarce la ea, stand deo camdata in aceasta groapa puturoasa si luand apa la picioare."Pe o noapte geroasa, un barcagiu cu priviri rele ii trece un fluviu si fluviul pare a fi Stix, iar barcagiul Caron. Prizonierul rastignit intre cei doi paznici duce gandul la un martiraj biblic, tradus acum in termenii unei parabole existentiale. Faptele sunt prezentate in asa fel incat ele pot fi citite si in plan realist si in plan fantastic.Un transfer curios se petrece si diferentierea dintre prizonier si calaii sai dispare lent. Destinele se amesteca, chipurile se estom peaza, cei trei ratacesc la urma infratiti intr-o singuratate cosmica.La inceput naratorul vorbeste la persoana a treia, apoi (de la pag. 31) naratorul se schimba. Povesteste prizonierul sau unul dintre paznicii lui, nu se stie cine. O confuzie premeditata si semnifica tiva. Cata vreme diferenta dintre victima si tortionari exista, isto ria poate fi relatata la persoana a III-a. Se exprima distinct un eu si un el, vocea subiectivitatii si vocea naratorului din afara. Cand, in lungul exercitiu al fricii, omul si-a pierdut consistenta (perso nalitatea), naratiunea unifica vocile. Vorbeste un eu nediferentiat, rezultat din confuzia inocentei si a crimei. In fata mortii, Isus si cei doi talhari devin egali. Romanul vorbeste, in fond, despre fricasi depersonalizarea omului in imperiul fricii. Tara indepartata (1974) deschide un ciclu de romane care, fara a avea aceleasi elemente de intriga si tipologie, se misca in acelasi spatiu socio-moral si impun, in cele din urma, un univers uman diferentiat. Sunt cele mai solide carti ale lui Sorin Titel si unele din cele mai originale aparute la noi dupa razboi. In tara inde partata (tara, desigur, a copilariei si adolescentei), naratorul prin cipal este Andrei - "acel baietas slabut, care strabatea, tremurand de frig, acele vremi pline de entuziasm". Sunt primii ani de dupa cel de al doilea razboi mondial, dar, potrivit unei strategii pe care o cunoastem din povestirile anterioare, timpurile si modurile nara tive se amesteca. Intr-o pagina se aud doua sau chiar trei voci.Eva Nada povesteste despre aventura surdo-mutilor lui Bantu si, in mijlocul povestirii, intervin Bantu, babele si plutonierul. Alta data, naratiunea inainteaza printr-o imperceptibila succesiune de discursuri (plutonierita, mama, Eva Nada...). Despre doamna Bin der, nemtoaica fanatizata de oratoria Fhrerului si disparuta in circumstante tragice, nareaza mai multi martori: fiul cel mic ("voi fi un povestitor foarte exact", promite el), Frau Lise, Eva Nada si, bineinteles, Andrei, baietasul slab si uratel care rememoreaza totul si unifica timpurile naratiunii. Verosimilitatea faptelor este pusa in discutie de mai multe ori si, tot de atatea ori, intarita prin noi dovezi. Eva Nada, teribila bucatareasa, exprima in felul ei simplu ceea ce romancierul gandeste fara sa spuna: ,,- Umbla tot felul de povesti, doamna, unele intamplate, altele nu - dar ceva adevar tot o fi in ele, e drept ca e greu sa afli care or fi de adevaratelea si care nu, spun si eu ce-am auzit de la altii, daca mint aia care mi-or povestit, mint si eu; minciuni, spun drept nu-mi vine sa cred ca sunt, ca ti se face pielea de gaina, cate s-or mai intamplat si in ultima vreme cu razboiul asta, sa ma crezi, doamna, sa moara al care te minte, azi-noapte n-am putut inchide o clipita ochii. M-am gandit la povestile astea care umbla, intamplari adica de tot felul."Din acest caleidoscop de istorii marunte se desprinde imagi nea unei lumi vechi agresate de evenimente. O ceata de scolari asteapta intr-o gara minuscula de provincie trecerea trenului.Mamele - croitorese, pilarite, taranci corpolente - vorbesc intre ele despre profesori, copii si intamplari din viata lor. Andrei, care asculta, are propriile amintiri. Doamna Binder, sotia directorului de fabrica, da tonul modei in mica localitate si organizeaza pe treceri campenesti. Doi dintre copiii ei mor in urma unui bom bardament si femeia nu-si mai gaseste rostul. Dupa catva timp pleaca si se spanzura intr-un hotel. Fiul cel mic da o varianta asu pra curioasei si tragicei mame. Frau Lise, care petrecuse multi ani in deportare, propune alta versiune. Ea incurca putin eveni mentele si, de la un punct, nu se mai stie despre ce moarte este vorba. Eva Nada, specialista in sosuri si muraturi, se duce lainvatatorul Dragutoiu sa-i scrie baiatului Ionel, dar nu-i in stare sa dicteze decat doua vorbe curioase: "Saraca Lina". Invatatorul este nedumerit, cere lamuriri, insa femeia batrana nu stie ce sa zica si, la urma, tot ea se supara. Este personajul cel mai bine conturat in roman. Eva Nada este increzatoare in justitia divina.Douasprezece femei sunt violate si impuscate in timpul razboiului, si Eva Nada e de parere ca faptuitorii nu vor scapa de pedeapsa.