Referat LUMEA ROMANA SI ISTORIOGRAFIA BARBARA

label Referate autorenew 2025-09-29, 16:56 history_edu virgil
LUMEA ROMAN SI ISTORIOGRAFIA BARBAR n lipsa unei formule mai potrivite, sintagma de "lume roman" este folosit pentru a desemna o realitate de loc omogen, care nu mai corespunde celei clasice, n care exista o suprapunere perfect ntre civilizatie si romanitate, iar barbaria se gsea n exteriorul lumii romane. Pentru autorii de limb greac, lumea roman e o component a propriei identitti, la diferite nivele pe care le vom analiza ulterior, dar pentru istoricii latini de care ne ocupm, aceasta a nceput s desemneze alteritatea. Romanii mai sunt maiores[1] doar pentru Iordanes, n mod paradoxal deci doar pentru autorul care si afirm cel mai hotrt originea barbar. E adevrat c formula folosit de Iordanes pare a fi o preluare literal din textul lui Cassiodor, dar aceasta nu exclude afirmarea de ctre istoricul got a constiintei apartenentei prin cultur la o traditie strlucitoare. Pentru ceilalti autori, chiar pentru descendentii din familii aristocratice romane, cum erau Grigore din Tours sau Isidor din Sevilla, lumea roman reprezint alteritatea n functie de care ei construiesc identitatea barbar a "poporului ales" de care se simt atasati.Distantarea si, uneori, chiar aversiunea fat de aceast lume se manifest n grade diferite, n functie de spatiul si timpul n care sunt plasate evenimentele la care fac apel istoricii, si n functie de domeniile de interes ale fiecrui autor: etnic, politic, religios, cultural. Astfel, pentru a rspunde la ntrebarea "ce este lumea roman?", trebuie s facem n permanent apel la spatiu si timp, pentru a sublinia mutatiile produse n conceperea aceastei realitti altdat mult mai clar definite.Din punct de vedere spatial, asa cum am artat si n capitolul anterior, n operele autorilor de limb latin, din lumea roman fac parte Roma si Italia, cu vechea semnificatie de leagn al puterii imperiale, Constantinopolul si partea oriental pe cale s se grecizeze, diferite orase si foste provincii, localizate mai ales n Occident, altfel spus, aceasta se identific n mare msur cu imperiul din perioada maximei sale ntinderi. Autorii occidentali ne prezint ns un imperiu profund regionalizat, a crui provincializare, nceput nc din vremea crizei secolului al III-lea, a continuat si s-a amplificat, favoriznd la nivel local ntelegerile cu barbarii[2]. Astfel, fiecare autor de limb latin, indiferent de tipul de istorie pe care o scrie, regseste mai pregnant elemente componente ale lumii romane la nivel local dect avnd n vedere ansamblul fostului imperiu.Pentru Iordanes, lumea roman s-a contractat oarecum, o dat cu instalarea barbarilor n Occident, si se mrgineste nu att la Italia, unde evenimentele cuprinse ntre venirea lui Odoacru la putere n 476 si victoria lui Teodoric sunt digna nostri temporis respublica tragydiae[3], ct la Constantinopol si partea oriental. El face distinctia clar ntre Imperiul roman de apus, Hesperium romanae gentis imperium, care s-a prbusit odat cu depunerea lui Romulus Augustulus[4] si partea rsritean, reprezentat de principele oriental pe care testamentul lui Teodoric le cere gotilor s-l respecte[5]. Paradoxal, chiar Italia, vechea inim a imperiului, iese din lumea roman n momentul n care, ca punct final al migratiei, devine patria pentru goti[6], chiar dac aceasta e o patrie constituit n cea mai bun traditie roman, pornind de la componente definite n manier roman.La Grigore din Tours, din punct de vedere spatial, din lumea roman fac parte doar Galia, mai ales natalul su Auvergne, si Imperiul de rsrit. Italia se afl ntr-o situatie ambigu, ntruct cunostintele sale de istorie roman sunt destul de mari pentru a sti c ea a fost punctul de pornire a expansiunii romane, dar nu accept recucerirea acesteia de romanii epocii sale, adic de bizantini. n momentul n care mpratul Iustinian reuseste reinstaurarea stpnirii Constantinopolului asupra Italiei, autorul pare s-si exprime regretul, ca si cum ar fi vorba de o uzurpare, nu din simpatie pentru gotii pe care i urste, ci pentru c bizantinii au luat cu forta un teritoriu pe care l vizau si francii[7].Pentru Isidor, exist dou repere care jaloneaz din punct de vedere spatial lumea roman: Roma de aur, capul popoarelor, si Spania, regina provinciilor[8]. Aceast formulare arat clar, c din punctul de vedere al su si al epocii sale, Imperiul nu se mai prezint ca un tot omogen, ci ca o sum de regiuni - provinciile - ntre care locul central nu mai este ocupat de Italia, ci de Spania, indicnd astfel dimensiunile atinse de procesul de regionalizare despre care vorbeam mai sus. Galia pstreaz si ea unele mrci ale fostei autoritti romane, deczut ns la nivelul unor potentati locali rivali, precum Agripinus si Egidius[9]. Fragmentarea puterii imperiale la nivel local este dovedit si de posibilitatea, care i se pare autorului absolut natural, ca invitatia gotilor de a veni n Spania s le fie adresat acestora de un patriciu precum Constantius.Cum am mai artat, pentru Beda, lumea roman si-a transferat semnificatiile asupra bisericii catolice, iar Roma a concentrat n ea simbolurile ntregului Imperiu. Britania mai poart nc amprentele unui trecut roman semnificativ, care ies la iveal n contemporaneitatea autorului, n ziduri, nume de orase ori biserici. Pe continent exist nc Imperiul oriental, important ns nu pentru c e roman, ci pentru c e condus de mprati prea credinciosi.Paul Diaconul consider romanitatea drept o caracteristic a Italiei, fr s par a fi constient c aceasta ar mai putea fi regsit si n alte regiuni. Celelalte regate occidentale sunt barbare, iar Imperiul de la Constantinopol e grec, capitala acestuia e situat n Grecia, unde vrea s se refugieze ducele Godschalk de Benevent[10].Acestea fiind n mare caracteristicile reprezentrilor spatiale ale romanittii pe care am dorit s le amintim aici, n afar de ceea ce am spus deja n capitolul precedent, este necesar s ne aplecm acum si asupra celor temporale. Nici n ceea ce priveste plasarea n timp a romanittii nu exist o viziune comun a autorilor occidentali, ntre ei existnd, dup cum era si normal, o serie de diferente. Fiecare dintre ei are o viziune asupra timpului care e departe de a fi simpl si linear si, atunci cnd e vorba de romanitate, ei se misc ntre dou paliere temporale, corespunztoare trecutului si prezentului. Felul n care autorii se raporteaz la un palier temporal sau la altul influenteaz si modul n care ei nuanteaz relatia romanitate - barbarie. Unul singur pare a fi punctul n care se ntlnesc toti autorii occidentali, pentru care romanitatea cu atributiile ei traditionale, care o fac echivalent cu civilizatia, este situat n trecut. ntr-un timp de mult revolut este plasat Imperiul ce a supus puterii sale ntreaga lume care conteaz, si tot atunci au trit adevratii romani, poporul exemplar care a stpnit tot universul si popoarele lui.La Isidor, sintagma "Roma de aur, capul popoarelor" este singura recunoastere clar, desi ntr-o manier metaforic, a fortei si mretiei Imperiului de odinioar. Metafora nuptial folosit n Laus Spaniae acord Imperiului rolul activ fat de Spania, mireas pasiv si fertil, menit ns s nfloreasc si s rodeasc cu adevrat n urma altui mariaj, cel cu gotii. Capacitatea de expansiune si forta deosebit sunt doar sugerate astfel, prin conturarea unei imagini masculine pentru Roma, fat de cea feminin rezervat Spaniei. Este la fel de clar ns c autorul se refer la un trecut ndeprtat, care nu a creat nici un fel de drepturi pe care Roma s le poat afirma fat de Spania.Iordanes recunoaste mretia si puterea romanilor de demult, dar niciodat la modul absolut, ci puse mereu n relatie cu forta gotilor, care au meritul de a fi rezistat acestui teribil angrenaj reprezentat de Imperiu, mentinndu-si independenta[11]. Chiar apartinnd trecutului, puterea romanilor a fost n permanent sprijinit de goti, care i-au ajutat pe stpnii lumii mereu s nving n lupte, ntr-o colaborare parc predestinat[12]. Acestei nsotiri militare ce marcheaz ntreaga istorie comun a gotilor si romanilor, accentuat cu deosebire n timpul lui Teodosie[13], i corespunde cstoria final dintre Matasuntha si Germanus, care ar fi, dup Goffart, ncheierea fireasc a unei povesti de iubire cu happy-end, reprezentat de structura Geticii[14]. Rezult deci c de fapt Iordanes nu confer o pozitie deosebit romanilor nici n perioada maximei strluciri a istoriei lor, n care i plaseaz pe o pozitie de cvasi-egalitate cu gotii. Egalitatea dintre cele dou popoare reiese clar din felul n care autorul red intentiile lui Attila, care ar fi vrut s-i supun si pe unii si pe altii ntruct erau primele dou popoare din lume, si care, neputnd s-i nving, a hotrt s-i dezbine[15].Dincolo de afirmarea formal si traditional a preeminentei romane fat de neamurile barbare ntre care se numr si gotii, putem identifica ns si atitudini din care reiese prerea personal a lui Iordanes ori cel putin mesajul pe care acesta dorea s-l transmit cititorului. Astfel, prin felul n care nareaz evenimentele, n btlia de la Campus Mauriacus romanii sunt pusi pe planul al doilea, ca un fel de auxiliar al gotilor. n enumerarea pe care o face neamurilor participante la aceast cumplit nclestare, mai nti sunt pomeniti gotii si apoi romanii: Gothi Romanisque[16]; n naratiunea luptei propriu zise, n fat ies mereu gotii, nu romanii. Dup ncheierea btliei, romanii dau ntr-adevr dovad de unul din talentele care lor le este caracteristic n cea mai mare msur, cel diplomatic. Aetius reuseste s se debaraseze repede de aliatul got considerat prea periculos, trimitndu-l acas pe Theodorid prin sugerarea unei posibile uzurpri din partea rudelor acestuia. Ca atare, Iordanes pare destul de suprat pentru felul n care romanii ar fi confiscat o victorie care se cuvenea de drept gotilor[17].De fapt, la o privire mai atent, romanii despre care vorbeste Iordanes se dovedesc a nu fi cu nimic deosebiti de barbarii cu care se pot oricnd amesteca, precum acei soldati, care, nemultumiti pentru c au fost concediati n vremea lui Decius, se aliaz cu barbarii de la nord de Dunre si trec fluviul pustiind alturi de acestia provinciile sudice[18].Totusi, chiar dac Iordanes pare uneori s fac tot posibilul pentru a-i mai cobor pe romani de pe un piedestal pe care i asezase o ntreag traditie, si el trebuie s le recunoasc superioritatea n anumite momente. Astfel, forta lor militar rmne redutabil si inspir team gotilor atunci cnd este pus cum trebuie n valoare, ca de exemplu prin reorganizarea armatei de ctre Teodosie19]. Afirmarea cea mai clar a respectului inspirat de puterea imperial este ns prezentarea reactiei lui Athanaric, aflat n vizit la Constantinopol, care n fata mretiei celor vzute exclam uluit c mpratul trebuie s fie un zeu pe pmnt20]. n aceste conditii, ntelegem de ce o victorie militar mpotriva lor cntreste att de mult, nct s conduc la zeificarea nvingtorilor, ca n cazul celor care l-au biruit pe Fuscus[21]. Binenteles, pentru autor conta prea putin c era vorba de o victorie a dacilor si nu a gotilor, iar din nefericire, noi nu putem s fim foarte siguri c sefii daci ar fi fost cu adevrat venerati ca niste zei dup aceast victorie.Foarte sugestiv pentru discutia noastr ni se pare si maniera n care se face selectia acelor personaje din trecutul roman pe care autorul le consider demne de consemnat. Din perioada mai veche a istoriei Romei, personajul cu adevrat important care apare n Getica este Caesar, considerat, ca n toat traditia cronicreasc, drept adevratul ntemeietor al imperiului[22], simbol necontestat al puterii romane. Pe de alt parte, n raport cu realitatea titlurilor acordate, Octavian este totusi primus Augustorum[23]. Dincolo de rolul su cu adevrat important n extinderea Imperiului, care face explicabil ponderea sa n opera lui Iordanes, ni se pare evident c atentia care i este dat se datoreaz contactelor acestuia cu getii, identici, dac mai e nevoie s-o spunem, n conceptia autorului, cu gotii. Iordanes avea cunostint despre intentia declarat a lui Caesar de a-i supune pe daci, si o si consemneaz, lsnd totusi s se cread c netranspunerea sa n practic s-a datorat nu mortii timpurii a generalului roman, ci fortei nebiruite a gotilor. De altfel, Iordanes rstlmceste traditia istoric antic din care aveam cunostint doar despre intentia lui Caesar de a se lupta cu getii, transformnd aceast dorint ntr-o realitate si afirmnd c marele ntemeietor al imperiului ar fi fost chiar biruit de geti. Rmne totusi interesant faptul c Iordanes afirm c gotii, adic getii, ar fi participat la lupta de la Farsala n rndurile armatei lui Pompei, eveniment despre care noi nu stim din vreo alt surs istoric, dac nu punem n rndul acestora epopeea lui Lucan, Farsalia. Lucrul este perfect explicabil n lumina celor discutate pn acum, si nu e nevoie s presupunem c prezenta getilor n celebra btlie a fost chiar real. n fond noi nu cunoastem dect intentia lui Burebista de a participa, asa cum ne las s ntelegem decretul n cinstea lui Acornion. Insistm totusi asupra acestui episod ntruct informatia referitoare la o lupt a getilor cu Caesar apare si la Isidor, care se pare c nu a cunoscut Getica si ca atare a preluat totul din alt parte. Nu ne putem pronunta asupra presupusei surse comune, nu afirmm nici chiar c trupe trimise de Burebista ar fi luptat cu adevrat de partea lui Pompei, bnuim doar c n secolul VI exista o anumit traditie despre conflictul care ar fi avut loc ntre geti si Caesar.Un alt personaj care se bucur de atentie din partea lui Iordanes este Maximin Tracul, a crui carier e povestit pe larg, cu o evident satisfactie, urmnd relatarea lui Simmachus, nu din vreo important deosebit a mpratului totusi nu prea semnificativ, ci deoarece istoricul antic i atribuia o origine gotic[24]. n acest caz, e evident c pe Iordanes nu l intereseaz rolul personajului n istoria roman, ci legtura sa cu gotii, ntruct, mrturiseste singur, aceasta l ajut s demonstreze c din rndul gotilor s-au ridicat inclusiv ocupanti ai functiei imperiale.Un personaj cu o important istoric real, corespunztoare ponderii care i se atribuie n opera lui Iordanes este Teodosie, la rndul su ns semnificativ datorit relatiilor sale privilegiate cu gotii, care desi nspimntati de reorganizarea armatei si cresterea capacittii de lupt a acesteia, reusesc s-si pstreze n vremea sa independenta[25]. Iubitor al gotilor, Teodosie este n mod evident unul din preferatii lui Iordanes. Domitian este la rndul su amintit datorit legturii cu evenimentele n care sunt implicati cei ce lupt cu getii, Oppius Sabinus si Fuscus[26], iar Traian, n mod paradoxal, si datoreaz prezenta n Getica doar datorit unei anecdote conform creia ar fi dat Marcianopolisului numele surorii sale Marcia. De fapt nu e un paradox real, cci mpratul care a avut ntr-adevr contacte sustinute cu getii este si cel ce le-a distrus statul, lucru pe care Iordanes nu se simte obligat s-l consemneze. n schimb Gallus si Volusianus, personaje n fond obscure, de remarcat poate doar pentru faptul c sunt numiti "regi", urmnd probabil Historia Augusta, beneficiaz de atentie si chiar simpatie pentru c au ncheiat un tratat cu gotii[27]. ncepnd cu epoca lui Diocletian, n Getica sunt amintiti aproape toti mpratii, cu o mentiune special pentru Constantin, care se remarc reusind s-i pstreze pe goti ca federati[28].n fond, criteriile acestei selectii operate de istoricul got sunt destul de clare, n opera sa, care este nu o istorie roman ci una a gotilor, ptrund acei mprati care pot trece prin grila reprezentat de faptul de a fi avut anumite legturi cu acest popor. Pe de alt parte, felul n care sunt selectate evenimentele si sunt tratati mpratii demonstreaz ceea ce de altfel putea fi deja bnuit: trind n epoca recuceririi lui Iustinian, Iordanes nu sesizeaz fractura (sau mai bine spus evolutia survenit) ntre trecutul roman si prezentul pe cale de a deveni altceva. Contemporanii si de la Constantinopol sunt romani, si nimic n opera sa nu indic faptul c ar fi fost constient sau afectat de avansul elenismului. Dimpotriv, ceea ce el subliniaz n mod constant, urmndu-l probabil pe Cassiodor, este continuitatea nentrerupt[29].Totusi, Iordanes se numr printre putinii autori antici care au dat anului 476 acea semnificatie de sfrsit al Imperiului, ce avea s-i fie impus de istoriografia modern. El spune textual c Imperiul roman de Apus a pierit o dat cu Augustulus[30]. Catastrofa este reprezentat n acest caz de groaza pe care Odoacru o inspir romanilor, informatie pe care noi ns putem s-o bnuim ca avnd scopul s pun n lumin ceea ce va urma. n opozitie cu aceast ruptur, trecerea Romei si a Italiei sub stpnirea gotilor nu are n ea nimic dramatic, cum are de exemplu episodul n care se povesteste cucerirea Spaniei de ctre vandali, alanisi suevi, ntruct aceast nstpnire a gotilor trebuie s par ca nscriindu-se ntr-o continuitate natural.Populatia romanizat apare rareori la Iordanes; pentru el Occidentul cuprinde doar romani n sens politic si barbari, definiti n acelasi sens. Cnd aceast populatie este totusi prezent, ea nu poart un nume etnic, pentru c nu se simte nevoia de a fi altfel individualizat dect prin aspectul su politic; ea este caracterizat mai ales de lipsa virtutilor militare, precum acea plebe inbelle ce locuieste n Spania[31].Ceea ce e foarte clar este faptul c, pentru Iordanes, sistemul romansi-a pstrat calitatea de model pe care gotii ncearc s-l urmeze. De aceea, pentru ei este important integrarea n lumea roman, care se face la nivelul ntregului neam pe etape: totul ncepe cu educatia, realizat ntr-o manier greco-roman, prin intermediul influentei lui Deceneu32]. Se poate citi n povestea civilizrii gotilor-geti la insistentele unui consilier regal deosebit fie o parabol despre translatio studii din lumea greco-roman n cea barbar, fie o pledoarie pro domo a lui Cassiodor, sfetnic si prieten al lui Teodoric[33], dornic s realizeze prin intermediul acestuia o singular sintez romano-barbar. La nivel politic, gotii se integreaz fiind federati mai nti, apoi chiar "locuitori", incolae n Panonia n vremea lui Constantin[34]. Pentru sefi, integrarea trece prin diferitele functii si titluri mai mult sau mai putin onorifice acordate de mprat, prin care se ncearc atragerea lor de partea imperiului. Teodoric, ca s ne oprim la cel mai cunoscut si sugestiv exemplu, este crescut la Constantinopol, unde nvat secretele guvernrii romane, pe care urma s le si transpun n practic la sosirea sa n Italia, si unde este fcut consul ordinarius, cea mai de seam glorie n lume, dup cum ne asigur Iordanes [35]. Etapa roman a existentei sale, si nu guvernarea Italiei se dovedeste deci a fi fost, pentru autorul nostru, punctul cel mai nalt al carierei regelui ostrogot36]. Iordanes nu-i d lui Teodoric titlul de rex gentium, cruia n cazul lui Odoacru i conferise o rezonant peiorativ[37], ci l numeste cu un titlu ambiguu, Gothorum Romanorumque regnator38], dar care sugereazntr-un fel esenta guvernrii lui Teodoric. Trimis al mpratului de la Constantinopol si rege al neamului su, Tedoric ncearc s mpace cele dou tendinte n mod traditional de naturi diferite, conducnd n manier roman peste goti si romani.Respectul fat de traditiile imperiale se manifest n deferenta cu care Teodoric trateaz senatul si poporul roman, recomandnd aceeasi atitudine si urmasilor si; de asemenea, n grija cu care, spre deosebire de alti autori ai epocii, Iordanes distinge ntre vocabularul imperial si cel referitor la regalitatea ostrogot. Statul lui Teodoric este doar regnum, nu imperium, desi autorul le calificase astfel stpnirea la nceputurile epopeei lor europene; Teodoric nsusi nu este desemnat cu titlul de princeps [39]. Pstrnd distinctia n planul terminologiei, Iordanes ne arat felul n care modelul roman este preluat prin intermediul unor elemente ale ideologiei imperiale. Am vorbit deja de respectul formal pentru senatul si poporul roman, pstrat conform recomandrii mpratului Zenon; teologia victoriei este o tem reluat referitor la Teodoric, deoarece acesta, precum Iustinian, duce doar rzboaie drepte, n care divinitatea i confer biruinta: ex iusta parte pugnabat, victor efficitur[40]. Tot modelului imperial i se conformeaz opozitia legitimitate-uzurpare, care apare frecvent n legtur cu regatele barbare pe care le prezint. Attila, aflat n conflict cu regele vizigot Teodoric, este tiranul orgolios care dorea s supun lumea ntreag; Athiulphus, competitor suev, se comport fat de regele legitim Teodoric al II-lea tyrannica elatione superbiens[41]. Odoacru este tiranul pe care Teodoric trebuie s-l nving n numele autorittii legitime cu care este investit de mpratul de la Constantinopol, asa cum Iustinian trebuie s ias victorios n fata tiranului Gelimer. Se poate astfel afirma c mpratul si regele ostrogot sunt doi suverani plasati pe acelasi plan ideologic, domnind unul n Orient iar cellalt n Italia, care pentru Iordanes semnific de fapt aproape ntreg Occidentul[42].De altfel, pentru un autor ca Iordanes, convins profund de eternitatea si universalitatea imperiului, respublica trebuia s supravietuiasc, dac nu n planul real, cel putin n spiritul oamenilor[43], sau n planul simbolic, imaginarie, prin intermediul modelelor propuse barbarilor si adoptate de acestia[44]. Getica ncepe, s ne amintim, cu un cuvnt nainte n care se aduce un omagiu mpratului roman care a pus capt a 2000 de ani de istorie gotic si se termin cu o exaltare a aceluiasi mprat, victor gentium, care prin reusita recuceririi a reintrat n posesia tuturor prerogativelor suveranittii universale. La Iordanes, n pofida valorii si vitejiei gotilor, care tocmai datorit influentei operei sale aveau s fie revendicati drept strmosi de numeroase popoare europene moderne[45], lumea roman avea totusi ultimul cuvnt.Grigore din Tours face o distinctie mai clar ntre romanii din trecut si cei care i sunt contemporani, fie c e vorba de populatia romanizat a Galiei, fie de acei romani n sens politic de la Constantinopol. n ceea ce priveste trecutul, Imperiul roman este unul dintre imperiile biblice, intrat n atentia sa o dat cu regele Silvius, care domneste n timpul lui Solomon; l mai aminteste pe Servius, contemporan cu captivitatea babilonic a iudeilor[46]. Precizrile cronologice fac mai mult dect s plaseze aceste domnii n timp; ele sugereaz c de fapt ceea ce-l intereseaz pe autor este istoria biblic, din care se extrage o tram temporal cu care trebuie s se sincronizeze toate celelalte istorii. Astfel prezentati, romanii pierd locul privilegiat pe care l ocupau n istoria de tip clasic, devenind o gens printre altele, lipsiti de autonomie tocmai pentru c istoria iudeilor ofer reperele pentru propria lor istorie. Ca orice cronicar, Grigore din Tours ignor perioada Republicii[47], ale crei institutii erau greu de nteles pentru un om al Bisericii familiarizat cu singura form de guvernmnt amintit de Biblie, si anume monarhia. Este astfel usor de nteles de ce, dup lacuna reprezentat de lipsa istoriei Republicii, Imperiul roman n reintr n atentie odat cu Caesar, primul mprat, qui tutius (sic) imperii obtinuit monarchiam, urmat imediat de Octavian, al crui mare merit este de altfel ntemeierea orasului Lyon n Gallia[48]. mpratii care urmeaz se ncadreaz strict ntr-o paradigm conform creia singurele lucruri care intereseaz sunt reprezentate de relatia lor cu crestinismul. Tiberius apare n cronic pentru c n timpul lui au loc Patimile si distrugerea templului din Ierusalim; Claudiu intr n istorie pentru c n vremea lui actioneaz Petru la Roma, iar Nero este marele peresecutor, cel care i martirizeaz pe Petru si Pavel[49]. mpratii care se succed apoi nu l intereseaz absolut de loc n calitate de rzboinici, de mari cuceritori (unii dintre ei), ci doar datorit relatiei pe care au avut-o cu crestinismul. De exemplu, din domniile lui Domitian, Traian sau Hadrian (care n conceptia lui este succesorul direct al lui Domitian, dovad a lipsei de preocupare pentru cronologia altui spatiu n afara celui biblic) el nu retine dect persecutarea crestinilor[50]. ntr-o oarecare msur modificat, autorul nu face dect s preia si s utilizeze tema veche a mortii persecutorilor[51]. De altfel, primul rzboi n care sunt amestecati romanii este n opera lui cel cu gotii din 378[52].Epoca lui Constantin se bucur de o atentie mai sustinut datorit pcii religioase pe care acesta o impune; dar la concurent cu acest eveniment att de plin de semnificatii pentru crestinism se afl consemnarea asasinrii la porunca sa a fiului su Crispus si a sotiei sale Fausta. Alte evenimente, crora, prin felul n care le consemneaz pare s le acorde egal important, sunt gsirea sfintei Cruci, redactarea cronicii lui Eusebiu, activitatea lui Ieronim[53], ceea ce face si din Constantin mai degrab un reper cronologic pentru evenimente considerate definitorii (dar nu pentru istoria roman, ci pentru cea crestin) dect un personaj real. Constantiu al II-lea si gseste locul n cronic deoarece n timpul lui se desfsoara etapa din Galia a existentei Sfntului Martin[54]. Aceasta ne indic, dac mai era nevoie, c autorul opereaz cu dou principale criterii de selectie a faptelor si personajelor din istoria roman: s poat fi puse n legtur cu istoria iudeilor sau cu cea crestin, ori s aib vreo legtur cu Galia si mai ales cu Clermontul, acea "patrie mic" n sensul ciceronian, de care Grigore se simte att de atasat. Roma nssi este prezent n cronica sa nu att n calitate de capital a Imperiului, ct ca locul de origine al unei sfinte importante a acelei perioade, Cuvioasa Melania romana[55].Pe baza celor spuse pn acum se poate afirma fr team c istoria Romei ocup un loc nesemnificativ n cronica lui Grigore. Faptul c imediat dup afirmarea regalittii france autorul ncepe s dateze evenimentele dup domnia regilor franci si nu dup cea a mpratilor, cum cerea traditia istoriografiei latine, poate fi interpretat n aceeasi directie. Alegerea unui sistem cronologic nu are doar o nsemntate stiintific, ci demonstreaz centrul de interes al operei, n jurul cruia se organizeaz faptele selectate. Eliminnd Roma (sau Constantinopolul n calitatea sa de nou, si n plan politic singur Rom) ca punct de reper pentru datarea faptelor, Grigore afirm cu claritate c pentru lumea sa ceea ce conteaz se afl n spatiul galic.Populatia romanizat a epocii sale este mai ales cea din Galia, dar si din Africa ori Spania. Din Galia, cel mai frecvent apar locuitorii din Clermontul natal al autorului, mai ales personaje din elit. Este vorba n special de episcopi, recrutati din familiile senatoriale de vaz, confirmnd impresia recrutrii aristocratice a clerului nalt din Galia[56]. naltele personaje manifest uneori mari greutti n a prsi cele lumesti si modul de viat cu care fuseser obisnuite, precum Urbinus, convertit dintr-o familie senatorial, care dup ce devine episcop de Clermont si reprimeste napoi sotia pe care o trimisese, asa cum i cerea noul statut, ntr-o mnstire[57]. De asemenea, cu elemente tinnd de viata sa domestic, este amintit cazul lui Injuriosus, tot dintr-o familie senatorial din Clermont, care acceptnd s triasc n castitate lng sotie, va svrsi dup moarte o serie de miracole[58]. Observm c n tipul acestade anecdote cu vdit intentie moralizatoare, descendenta roman a personajelor nu pare s aib de fapt nici o semnificatie. Dac autorul aminteste calitatea acestora de membri ai aristocratiei senatoriale, ceea ce conteaz este nu originea lor roman, ci calitatea de membri ai elitei, element constitutiv mult mai important pentru identitatea lor si implicit pentru cea a lui Grigore dect calitatea de romani.Aceeasi este situatia locuitorilor din Africa, amintiti n cronica sa pentru c au fost persecutati de vandali datorit credintei lor niceene; la fel, n Spania exist martiri din nobilimea senatorial, precum tnra ex nobilitate senatoria care refuz botezul arian[59]. ntotdeauna de origine nobil, personajele lui Grigore au totusi ca esent a identittii pe care autorul le-o atribuie crestinismul, fac parte dintre acei christianorum populi care conteaz n opozitie cu arienii[60]. De fapt, putem s intuim c unul sau altul din personajele cronicii apartin romanittii mai degrab datorit calificativelor de tip geografic pe care autorul le foloseste pentru a-i identifica. Ei apar cu nume derivate din denumirile vechilor provincii imperiale[61] sau din cele ale oraselor lor; astfel, mama lui Aetius este Itala, nobilis et locuplex femina[62], ntrunind si calitatea de membr a romanittii si cea de aristocrat, situatia n mod evident preferat de Grigore. De asemenea, locuitorii din Tours sunt Toronici, n lupt cu cei din Poitiers, Pectavi, pentru moastele Sfntului Martin[63]. Locuitorii romanici mai pot fi desemnati ca populus-populi, cu sau fr un calificativ geografic, prin care s ni se indice orasul; astfel, locuitorii din Tours pot fi numiti populus Toronorum, n vreme ce aceia din Orleans pot aprea simplu ca populi[64]. Folosirea acestui tip de plural ar putea suscita anumite discutii, dac ipoteza lui Suzanne Teillet ar fi corect. Aceasta sustine c fat de perioada republicii, cnd populus, n sens abstract, evoca ntreaga colectivitate roman, pluralul populi, folosit din vremea principatului, desemneaz popoarele componente ale imperiului n raport cu principele. De la acest sens, populi a ajuns s fie de fapt un sinonim pentru gentes, aplicabil astfel barbarilor[65]. Ceea ce ne conduce la ideea c, dac episcopul din Tours ar folosi populi ntr-un astfel de sens, populatia romanizat a Galiei n-ar fi foarte deosebit de alte neamuri barbare. n ceea ce ne priveste, ne ntrebm dac afirmatia potrivit creia populatia romanizat si-a ales un rex n persoana lui Egidius, caz pe care l vom analiza n detaliu mai jos, nu corespunde unei astfel de pierderi a sensului diferentei ntre organizarea politic de tip roman si cea a neamurilor barbare.Romani n sens politic, locuitori ai vechiului imperiu, sunt cei care i nving pe franci la sfrsitul secolului al V-lea, n pdurea Carbonaria din Ardeni66]. Din felul n care este narat acest episod reiese c pentru acel moment romanii reprezint modelul de organizare si conducere politic, Grigore regretnd faptul c francii nu au dect duci, regii lipsind sau nefind consemnati de istorie. n acelasi sens este folosit numele de romani pentru cei nfrnti de Chlogio la Cambrai, ca ntr-un fel de necesar revans pentru esecul din prima confruntare67]. Ca si la Isidor mai trziu, si ca de altfel aidoma unei ntregi traditii, termenul romanus ncepe s-l desemneze tot mai clar pe soldatul n slujba imperiului. Astfel, autorul ne spune c romanii si francii, condusi de comitele Paulus, lupt mpotriva gotilor, sau mai aflm c la un moment dat romanii lupt cu saxonii68].Pentru aceast perioad de timp, sunt deci destul de clare diferentele pe care autorul le face ntre romanus, termen folosit n sensul politic mai sus amintit, desemnndu-i pe soldatii imperiali sau fcnd trimitere la ceea ce tine de organizarea imperial si populus, cu sau fr calificativ teritorial, prin care trebuie s ntelegem populatia romanizat, de confesiune niceean si de limb latin, care trieste n special n Galia. n general, nici unul dintre personajele sale individuale nu sunt caracterizate n primul rnd prin calitatea de roman. Foarte interesant este n acest sens caracterizarea pe care i-o face lui Avitus unus ex senatoribus et - valde manifestum est - cives Arvernum, cum Romanum ambisset imperium[69]. Aici se vede foarte bine ierarhia existent la Grigore ntre diferitele acceptii ale romanittii: conteaz n primul rnd aspectul social, al apartenentei personajului la clasa nobilimii senatoriale; urmeaz apoi identitatea local, de cettean al Clermontului, important pentru Grigore datorit patriotismului su teritorial; n sfrsit, romanitatea n sens politic este sugerat prin ocuparea de ctre Avitus a tronului Imperiului roman. Avitus fusese ultimul mprat ridicat din Galia pe tronul roman (urmtorul avea s fie abia Carol cel Mare), ceea ce a condus la amplificarea importantei acestuia de ctre autorul nostru[70]. Observm c romanus este calificativul pentru imperiu, si nu-l caracterizeaz n vreun fel pe Avitus, care are deci n viziunea lui Grigore dou fundamente esentiale ale propriei identitti: calitatea de aristocrat si cea de arvern. Ne plasm astfel, laolalt cu Grigore, n lumea post roman, care mosteneste caracterul Imperiului roman trziu care devenise un mozaic de diferite mici identitti, definite n primul rnd pe plan local[71]. Desi autorul afirm ntotdeauna forta unificatoare a elementului religios, care se adaug apartenentei etnice pentru a defini reprezentantii aceste lumi post romane, si n cazul lui avem exemple de redefinire a identittilor n teritoriu. n ajunul campaniei de la Vouill, Grigore afirma c populatia catolic (si noi stim c pentru el termenul de catolic si cel de roman ncepeau s se suprapun) ardea de nerbdare s-i aib pe franci drept stpni[72]. Dar tot el arat cum n timpul luptei cu Alaric al II-lea, un detasament format din indigeni, condus de Apollinaris, fiul lui Sidonius Apollinaris, a luptat de partea gotilor[73]. La asediul Saragosei, populatia romanizat din interior nu se simte solidar cu francii catolici ci cu stpnii goti arieni[74]. Autorul accentuase deci un pic cam mult reactia pozitiv a populatiei romanizate n fata unor potentiali stpni de aceeasi credint[75]. Se pare deci c pentru aceast populatie romanizat si catolic din Galia si din Spania, ceea ce conta era solidaritatea local, identitatea care avea ca esent nu att elemente etnice si religioase, ct interesele de ordin politic.Pe de alt parte, distinctia ntre ceea ce e roman si ceea ce e barbar, chiar n planul politic, este greu de fcut uneori. Cazul lui Egidius si al fiului su Siagrius este revelator n aceast privint. Egidius, magister militum trimis de imperiu (res publica, spune foarte clar Grigore) n Galia este ales rege de ctre franci[76], fapt tulburtor care poate ilustra confuzia real existent n acel moment n acea lume dezorganizat de invazii si uzurpri. Pentru cititorul modern, uimitoare n acest caz n-ar fi att alegerea unui functionar roman ca rege de ctre franci, pentru care n cele din urm regalitatea este singura form de guvernmnt pe care o pot accepta pentru ei nsisi; ceea ce ridic semne de ntrebare este consimtmntul generalului roman fat de o astfel de titulatur, cunoscnd profunda aversiune existent n rndurile romanilor pentru titlul de rege. Explicatia paradoxului const probabil n faptul c ultimele secole ale Imperiului ce evolua n directia unei monarhii orientale atenuaser aceast rezerv, nscut si cultivat n perioada republican, fat de titlul regal. Departe de a mai fi rezervat doar barbarilor, acesta pare s se bucure de o anumit recunoastere institutional n imperiu[77]. Acceptatea titlului de rege ca unul caracteristic ierarhiei oficiale romane ar putea explica si stupefianta, pentru multi istorici, caracterizare fcut lui Siagrius, pe care Grigore l numeste romanorum rex[78]. Poate c autorul, care tria n ambianta curtilor regale france de la sfrsitul secolului al VI-lea si era obisnuit cu regalitatea, s fi proiectat asupra sfrsitului de secol V realitti care i erau lui contemporane. Se poate ns la fel de bine ca romanii din zona Soissons chiar s-l fi numit pe Siagrius rege, n conditiile n care acceptau influenta barbar n destule domenii. n fond, n aproximativ aceeasi perioad de timp, Odoacru ntemeiase un regat "roman" n Italia, pentru a rspunde cererilor ostasilor si[79]. Ceea ce pare ns s se desprind destul de clar din acest episod, dincolo de realitatea care a stat la baza afirmatiilor lui Grigore, este faptul c autorul nostru i consider pe galo-romani o gens printre altele, avnd acelasi tip de organizare politic precum barbarii din vecintate, si anume regalitatea, si nemaipstrnd nimic din ceea ce i deosebea n plan politic de acesti barbari. Oricum, se pare c dup episodul cuceririi regatului de la Soissons nu se mai vorbeste despre romani n Galia[80]. n lumina discutiilor de pn acum, este evident c nu e vorba de acea disparitie fizic, exterminare pe care ncepnd cu cronicile din secolele VII-X si cel putin pn n secolul al XIX-lea a acceptat-o ca realitate o parte a istoriografiei franceze[81], ci de disparitia unui tip de organizare politic autonom82]. Episodul citat are deci ntr-un fel valoare de mit fondator, urmrind s explice tranzitia de la o stpnire roman puternic la o regalitate franc si mai puternic83]. Cu aceast pierdere a numelui n urma distrugerii statului, schimbare de identitate frecvent consemnat de autorii vremii si uneori gresit nteleas de istoricii moderni, urmeaz s ne mai ntlnim si n alte cazuri.Trebuie totusi s amintim si o utilizare a termenului de romanintr-un sens mai special atunci cnd ni se spune c burgunzii primesc de la regele lor legi mai blnde, care s nu-i oprime pe romani[84]. E clar c aici nu este vorba de soldati romani; putem s ne gndim la un nteles politic si juridic al termenului, asa cum de altfel si aprea el n codurile de legi barbare, dar poate fi vorba si de un sens etnic.Reprezentantii romanittii politice care apar ulterior n cronica sa sunt numiti n mod foarte direct greci. Din acest punct de vedere este gritoare chemarea adresat de Hermenegild "grecilor"[85], singurii reprezentanti autentici ai imperiului. Respectat, surs de legitimitate pentru regatul barbar, dup cum demonstreaz episodul codicilului de consulat, mpratul nu este totusi recunoscut ca stpn de drept. Cei ce intr n relatii prea strnse cu Constantinopolul sunt suspecti de trdare, precum Gontran Boson, acuzat c a introdus un om strin n Galia si a vrut s o supun dominatiei mpratului.Modelul imperial rmne totusi o surs de legitimitate evident pentru regalitatea franc. Nu insistm acum asupra episodului primirii de ctre Clovis a codicilului de consulat de la Anastasius, a crui semnificatie ni se pare a fi cea a afirmrii unui anumit tip de legtur ntre Imperiu si regatul franc pe cale de consolidare. Modelului imperial al triumfului pare s i se conformeze procesiunea n care Clovis strbate orasul, mprtind bani de aur de provenient bizantin n aclamatiile multimii. Cea mai sugestiv dovad a fortei modelului imperial ni se pare totusi utilizarea vocabularului puterii, de cert inspiratie imperial. Dac titlul oficial al regilor franci este cel de rex, n opera lui Grigore din Tours suveranii sunt numiti adesea princeps, si chiar dominus, chiar dac indirect, de ctre personaje crora Grigore le atribuie folosirea acestui apelativ[86]. Puterea regal este desemnat n vechea manier roman, ca dominium, potestas, potentia, iar scopul guvernrii mai pare nc s fie utilitas publica, desi uneori aceasta e confundat cu utilitas regis[87]. Calificative ale titulaturii imperiale sunt de asemenea folosite de Grigore pentru a-i desemna pe regii franci: gloriosissimus, piissimus, inclitus[88]. Este vorba deci de o regalitate imaginat dup modelul roman si crestin, avnd drept surse traditia Imperiului crestinat, marcat profund de o amprent religioas prin intermediul Vechiului Testament. C va fi nsemnat sau nu constiinta nlocuirii Imperiului de ctre noile regalitti "nationale", dup cum crede Werner[89], folosirea acestor apelative de tip imperial pentru toti regii din regatele barbare credem c indic de o manier foarte clar care este sursa modelului politic utilizat n acestea. Atunci ns cnd modelul cruia vor s se conformeze regii franci este unul de sorginte roman pgn, precum preocuparea pentru oferirea jocurilor de circ perntru populatie sau dorinta de a poza n Philosophus coronatus, ca n cazul lui Chilperic, constatm o lips de ntelegere din partea autorului pentru modelul imperial. Aceasta ar fi dovada n plus pentru necesitatea absolut a medierii crestine si a filtrului reprezentat de traditia biblic pentru a permite receptarea si aplicarea unui model de tip imperial.La Isidor din Sevilla, lumea roman este mai putin o prezent real, ct una simbolic. Din acest punct de vedere, Roma aurea, caput gentium semnific n acelasi timp Orasul Etern, leagn al mretiei Imperiului, ct si Imperiul ca atare, ntr-o exprimare metonimic desprins din traditia clasic. n calitatea sa de oras concret, Roma nu apare prea frecvent n paginile istoriei episcopului sevillan. Prezenta ei este mai semnificativ cu ocazia jafului (moderat, tine s reaminteasc autorul) la care este supus de gotii lui Alaric n 410[90]. Vechea capital rmne caracterizat prin mretie, dignitas, care i este restaurat de Teodoric, ntr-o simbolic preluare a atitudinilor caracteristice evergetismului imperial. Aici Teodoric este fcut rege din porunca mpratului Zenon[91], afirmatie extrem de interesant, care arunc o alt lumin asupra modului de a concepe regalitatea ntr-un Imperiu considerat chiar de oficialii si ca o federatie de regate. Vom reveni mai trziu asupra acestui aspect; ceea ce merit retinut acum este felul n care Isidor reflect raportarea diferit a conducerii imperiale de la Constantinopol la regalitatea barbar. Dac afirmatia sa corespunde realittii si nu e o simpl transpunere, ca la Grigore din Tours, n cazul discutat anterior, al lui Siagrius, a unor situatii din prezentul autorului, putem trage concluzia c n aceast perioad, pentru Constantinopol, titlul de rege are o semnificatie institutionalizat, ncadrat n structurile administrative ale imperiului[92].Raporturile dintre romani si barbari, asa cum fuseser ele stabilite de o ntreag traditie anterioar, sunt inversate la Isidor n favoarea gotilor, care depsesc n valoare tot ceea ce n mod obisnuit era atasat ideii de Roma. Virtus Romulea este pus n opozitie cu Gothorum florentissima gens[93], care n cele din urm o si depseste, marcnd astfel, n mod simbolic, inversarea valorilor. Despre aceeasi punere n discutie si rsturnare a valorilor se poate vorbi atunci cnd Isidor spune c Roma s-a supus jugului getic si a servit gotilor ca o slujnic (famula)[94].[1] Iordanes, Getica, XIII, 116.[2] P. Amory, People and Identity, p. 33.[3] Iordanes, Romana, 388.[4] Idem, Getica, XLVI, 243.[5] Ibidem, XIX, 304.[6] S. Teillet, Des Goths, p. 310.[7] Gregorius Turonensis, op. cit., IV, 9.[8] Isidorus Hispalensis, Laus Spaniae, 1-4.[9] Idem, Historia Gothorum, 33.[10] Palulus Diaconus, op. cit., VI, 57.[11] Iordanes, Getica, XI, 68.[12] Ibidem, XXI, 111.[13] Ibidem, XXIX, 146.[14] W. Goffart, The Narrators, p.68.[15] Iordanes, Getica, XXXIV, 181; XXXVI, 185.[16] Ibidem, XL, 123.[17] Ibidem, XLI, 216.[18] Ibidem, XVI, 99.[19] Ibidem, XXVII, 139.[20] Ibidem, XXVII, 142.[21] Ibidem, XII, 78.[22] Ibidem, XI, 68.[23] Ibidem, XLVI, 243.[24] Ibidem, XV, 88.[25] Ibidem, XI, 68.[26] Ibidem, XIII, 76-77.[27] Ibidem, XIX, 106.[28] Ibidem, XXI, 112.[29] Arnaldo Momigliano, Cassiodorus and Italian Culture of His Time, "Proceedings of British Academy", 41, 1955, p. 207-245.[30] Iordanes, Getica, XLVII, 243.[31] Ibidem, XXXI, 163.[32] Ibidem, XI, 67-72..[33] Zoe Petre, A propos des sources de Jordanes, Getica 39-41 et 67-72, n Etudes d'historiographie sous la direction de Lucian Boia, Bucarest, 1985, p. 49.[34] Iordanes, Getica, XXII, 115.[35] Ibidem, LVII, 292.; LVII, 289.[36] W. Goffart, The Narrators, p. 67.[37] S. Teillet, Des Goths, p. 321.[38] Iordanes, op. cit., LVII, 295.[39] Ibidem, LVII, 291.[40] Ibidem, XLIV, 232.[41] Ibidem, XXXVI, 189; XLIV, 233.[42] S. Teillet, op. cit., p. 324.[43] R. Folz, L'ide d'Empire, p. 11.[44] M. Reydellet, La Royaut, p. 292. [45] J. Svennung, Zur Geschichte der Goticismus, Stockholm, 1967, passim.[46] Gregorius Turonensis, op. cit., I, 17.[47] H. Gelzer, Sextus Iulius Africanus und die Byzantinische Chronographie, Leipzig, 1898, vol. I, p. 85 sqv.[48] Gregorius Turonensis, op. cit., I, 18.[49] Ibidem, I, 20; 23; 25.[50] Ibidem, I, 26-28.[51] S. Teillet, op. cit., p. 393.[52] Gregorius Turonensis, op. cit., I, 41.[53] Ibidem, I, 36.[54] Ibidem, I, 39.[55] Ibidem, I, 40.[56] P. Brown, L'Essor du christianisme occidental, p. 167.[57] Gregorius Turonensis, op. cit., I, 44.[58]Ibidem, I, 47.[59]Ibidem, II, 2.[60] Ibidem, II, 3.[61] E. Ewig, Volkstum und Volkbewusstsein im Frankenreich des 7. Jahrhunderts, n "Settimane di Studio del Centro Italiano di Studi sull'alto Medioevo", V, 1957, p. 609.[62] Gregorius Turonensis, op. cit., I, 44.[63] Ibidem, I, 50.[64] Ibidem, II, 1; 7.[65] S. Teillet, Des Goths, p. 35-36.[66] Gregorius Turonensis, op. cit., II, 9.[67] Ibidem.[68] Ibidem, II, 18-19.[69] Ibidem, II, 11.[70] R. Van Dam, The Pirenne thesis and fifth-century Gaul, n Fifth-century Gaul: a crisis of identity?, eds. J. Drinkwater, H. Elton, Cambridge, 1992, p. 329.[71] P. Amory, People and Identity, p. 5.[72] Gregorius Turonensis, op. cit., II, 23.[73] Ibidem, II, 37.[74] Ibidem, III, 29.[75] John Moorhead, Gregory of Tours on the Arian Kingdoms, "Studi medievali", 3a serie, XXXVI, fasc. II, 1995, p. 908.[76] Ibidem, II, 12.[77] A se vedea n acest sens demonstratia fcut de Marc Reydellet n La royaut dans la littrature latine, passim.[78] Gregorius Turonensis, op. cit., II, 27.[79] K. F. Werner, La "conqute franque" de la Gaule, n Clovis chez les historiens, ed. Olivier Guyotjeanin, Paris, 1996.[80] S. Teillet, op. cit., p. 385.[81] K. F. Werner, Les origines, Paris, Fayard, 1992, p. 32-33.[82] E. Ewig, Volkstum und Volkbewustssein im Frankenreich des 7. Jahrhunderts, "Settimane", V, 1957, p. 638 sqv.[83] K. F. Werner, La "conqute franque" de la Gaule, p. 36.[84] Gregorius Turonensis, op. cit., II, 33.[85] Ibidem, VI, XLIII.[86] Ibidem, IV, 26; IV, 39; III, 18; 7, 14; IV, 42.[87] M. Reydellet, op. cit., p. 396-397.[88] Gregorius Turonensis, op. cit., III, 18; VI, 45; IX, 20.[89] K. F. Werner, Les principauts peripheriques dans le monde franc du VIIIe sicle, "Settimani", XX, p. 486.[90] Isidorus Hispalensis, Historia Gothorum, 39.[91] Ibidem..[92] M. Reydellet, La Royaut, p. 24.[93] Isidorus Hispalensis, op. cit., 22-24.[94] Ibidem, 67.www.studentie.ro - 2005