Clinic, schizofrenia este o psihoza cronica, caracterizata printr-un cumul de simptome: intelectuale - stare delirant-halucinatoare nesistematizata cu tendinta de organizare autista-, afective si comportamentale, inlauntrul carora se regasesc elemente ale unei tulburari fundamentale, disociatia intrapsihica sau discordanta : ambivalenta, bizarerie, impenetrabilitate, detasare, cu transformare globala a personalitatii si tendinta de evolutie spre un deficit demential in unele cazuri, urmare a unei dismetabolii de neuromediatori.



Descrisa i.e.n. in carti de intelepciune indiana, in cartile medicale hipocratice, unde era nediferentiata de manie si de melancolie, revine secolului al XIX-lea si inceputului celui de-al XX-lea descrierea fenomenologica si autonomizarea nosologica. Morel (1860) utilizeaza termenii dementa precoce in descrierea unui caz de dementa la un tanar, Kahlbaum (1863) si elevul sau, Hecker (1871), pe acela de hebefrenie si catatonie (1874), desemnand o dementa particulara puberala, insotita de tulburari de motricitate.

Kraepelin (1896) descrie cazuri similare sub denumirea de dementia praecox, pe care E. Bleuler (1911) o denumeste schizofrenie, pentru a-i indica principala caracteristica: disocierea diverselor functii psihice. Aceasta grupa de bolnavi a fost etichetata, dupa aceea, ca discordanta psihica de Chaslin sau ataxie intrapsihica de Stransky. Interpreti ai psihanalizei considera schizofrenia drept o nevroza narcisiaca, un refuz al realitatii, o retragere autistica incomunicabila.