"Ceea ce a incercat intr-un fel unic a fost sa exprime totul prin geniul sau, geniul poporului roman, printr-o lucrare neprecupetita, de proportii uriase, care trebuie, in gandul sau, sa-l faca o modesta veriga intre inaintasi si prezent. Ceea ce a izbutit a depasit si intentia sa, si, intelegera noastra."
(Zoe dumitrescu – Busulenga)
Exista in literatura noastra personalitati poetice care s-au manifestat inca de la inceput sclipitor. Este cazul lui Eminescu, cel care avea sa intrupeze, in opera sa, spiritualitatea unui neam intreg.



Ideile lui Eminescu despre arta, conceptia sa estetica nu sunt formulate in studii sistematice. Ele se regasesc, insa, in intreaga sa creatie, fie in articole, fie in poezie a caror tema e chiar arta, sau in altele cu tema diferita, dar in care se strecoara ganduri despre conditia poetului si a destinului sau. Doar cateva din aceste poezii sunt antume ("Epigonii", "Glosa", "Oda (in metru antic)", "Criticilor mei’’), cele mai multe fiind postume, dar scrise in perioada de inceput si de mijloc a actvitatii lui Eminescu ("Icoana de privoz", "Eu nu cred nici in Iehova", "Odin si poetul", "Iambul", "Numai poetul", " in zadar in colbul scolii").
Ca poet, Eminescu s-a situat in categoria romanticilor: "Nu ma-ncantati nici cu clasici/ Nici cu stil curat si antic/ Toate-mi sunt deopotriva/ Eu raman ce-am fost: romantic". in ciuda acestei afirmatii, in creatia lui Eminescu exista si o componenta clasica, reliefata printr-o cunoastere si pretuire a artei antice, prin promovarea idealurilor de bine, frumos si adevar, prin aspiratia spre perfectiune si echilibru, prin stilul limpede, clar, armonios, reflexiv, prin ironia detasata ("Glosa").